Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 32- "Nu, chiar nu glumesc"

Arax

•••

     Am citit mai demult undeva că odată ce îngerii își pierd aripile, își pierd esența lor. Eu nu sunt un înger. Nu mă consider nici măcar pe jumătate o ființă potrivită pentru acest titlu.

     Am ajuns pur și simplu într-un stadiu în care nu mai îmi simt ,,esența", sau mai bine zis, dorința de viață. Mi-am pierdut demult pe drum propriile aripi fragile și rupte de îndoială, iar asta, doar din propria-mi vină.

      Nu am reușit să pricep nici măcar până acum, de ce majoritatea persoanelor consideră a fi în viață ca pe un dar, sau o binecuvântare. Cu siguranță nu sunt singurul cu mentalitatea asta, nu? Normal că nu pot fi.

      Dar doare oarecum. Faptul că nu te poți bucura de o dimineață, doar fiindcă aștepți noaptea. Faptul că nu poți mulțimi fiindcă ai deschis ochii, iar asta mai ales pentru că voiai să îi ții închiși pentru tot.

    Mă frământă oarecum singurătatea, cu toate că sunt mai mereu înconjurat de persoane. Dar asta nu e nimic nou, cred.

     Și totuși...

      Am avut norocul să dau de brunetă. Ea a fost cea care mi-a cusut aripile înapoi. Ea a fost cea care mi-a dat un nou gust și un nou înțeles perspectivei mele despre viață. Am trăit fiindcă ea mi-a ajutat să o fac. Nu am căzut fiindcă ea mi-a ținut de mână.

      Dar am pierdut-o ca un prost. La fel cum am pierdut-o și pe Iza. La fel cum l-am pierdut și pe Seb. La fel cum m-am pierdut și pe mine însumi.

     Poate sunt pur și simplu incapabil să țin pe cineva aproape. Poate nu sunt suficient de puternic încât să am și o familie în viața mea, ci nu doar străini.

     Sunt oameni cu destine mult prea aspre. Sunt oameni a căror soartă le este scrisă în praf de stele, iar alte persoane a căror soartă le este scrijelită în sânge.

      Eu nu mă pot număra ca fiind cineva norocos. Nu pot spune că am avut o viață nici pe departe ușoară. Și mă simt vinovat să mă plâng. Poate alții au fost mult mai încercați de Dumnezeu.

      Și totuși, o fac. Mă plâng. Chiar dacă poate eu sunt cel care mi-am adus propria furtună pe cer. Nu am fost suficient de recunoscător atunci când ar fi trebuit. Acum nu mai pot da timpul înapoi. Trebuie să trăiesc în prezent, sunt obligat să o fac. Chiar dacă nu prea reușesc să mai văd vreun viitor din vina ceții care mă înconjoară.

      — Ce ai făcut de data asta, nenorocitule? De ce suntem în aceeași situație ca și atunci?

    Reușesc să îmi ridic privirea și să fac contact vizual cu Seb, dar nu mai mă simt în stare să mă ridic la rândul meu de pe scaun. Sunt obosit psihic, dar și fizic. Nici nu prea știu cu exactitate ceea ce s-a întâmplat ieri, sau de ce. Știu doar că într-o clipă mă uitam pe fereastră în timp ce îi răspundeam brunetei la întrebări, iar în următoare clipă, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Când m-am întors, am știut că Lia este pe punctul de a leșina. Am reușit să ajung la ea și să o prind înainte de a cădea. 

     — Nu am habar. A început să mă întrebe despre accident, i-am răspuns. Apoi... a leșinat. 

    Probabil arăt mai mult decât jalnic în acest moment, altfel nu îmi pot explica de ce Seb se așează lângă mine, ci nu îmi ia aruncă câțiva pumni ca ultima dată. Din nou, nu l-aș judeca nicicum. Ar avea tot dreptul.