Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 35- "Arax a murit"

Lia

•••

     — Cum te simți? Ar trebui să chem doctorul acum? Poți să mă auzi? 

   Inspir adânc. Îmi simt pieptul greoi, mâinile transpirate și gura uscată. Mă lupt cu dorința de a închide din nou ochii. Nu mai vreau să dorm. Simt că am făcut asta prea mult.

    Lumina este puternică, așa că simt nevoia să lăcrimez. Nu o fac totuși. 

    — Lia, mă poți auzi? aud aceeași întrebare, pe același ton.

    Mă întorc cu privirea la Seb, apoi mă încrunt puțin. Normal că pot auzi- nu am asurzit sau ceva!

    Încerc să îi răspund, dar nu prea reușesc să articulez cuvintele din pricina setei. Mă simt de parcă nu am mai băut de ani. 

     Prietenul meu își dă seama imediat de ceea ce am nevoie, iar în secunda următoare, mă ajută să mă ridic pentru a nu mă îneca. Ia paharul de pe noptiera din dreapta și îmi oferă apă. Nu am habar câte ore am stat inconștientă, dar termin toată apa în câteva secunde. Simt nevoia de mai mult, dar momentan nu îi mai cer. Am nevoie de niște răspunsuri acum.

     — Doctorul te-a examinat cu jumătate de oră înainte. A spus că  totul pare în regulă, dar se va întoarce înainte de a te externa pentru a te mai verifica o ultimă dată. 

      Aprob și încerc să dau la o parte senzația de greață pe care o am. Exact la fel m-am simțit și în ziua de după accident, atunci când m-am trezit. Singura diferență este că acum nu mai sunt la fel de confuză precum am fost atunci. Acum știu cine sunt, cine am fost, cu toate că mai am de lucrat la parte cu ,,cine voi fi"- presupun că la partea asta cu toții avem încă de lucrat.

     — Cât... cât e ora? reușesc să întreb, în timp ce Seb se așează pe scaunul de lângă mine.

     Își privește ceasul de pe mâna stângă, ca mai apoi să își îndrepte din nou atenția la mine. 

    — E trecut de trei după-amiaza, răspunde și imediat după aceea îmi ciufulește părul. Te-ai cam obișnuit să mă sperii, nu? mă întreabă pe un ton glumeț, cu toate că știu adevărul oricum. 

    Da, știu că l-am cam tot speriat în ultima vreme. Știu și că faptul că ține la mine îl face să fie atât de speriat. Mă simt bine oarecum, însă în același timp mă simt și vinovată.

    — Nu trebuia să fii la muncă? 

    Își dă ochii peste cap. 

    — Da, cred că puteam fi concentrat la ceea ce ar trebui să le spun pacienților mei, în timp ce tu erai aici.

     Nu încearcă să își ascundă sarcasmul mai deloc. 

   Trec câteva secunde, iar atunci când îmi dau seama ceea ce am auzit ultima dată de la Arax, uit să respir.

"Am mai trecut prin situația asta. Nu îmi place să recunosc, dar ultima dată, tot din vina mea ai ajuns aici."

  "Nu mai am de gând să îți cer iertare. Fiindcă asta nu va rezolva nimic. Iertarea nu va face nimic altceva, decât să încerce să îmi explice greșelile. Iar eu nu am acest drept."

"Sunt cel care nu ar fi trebuit să intre în viața ta. Nu ai mai fi ajuns aici, din nou."

   "Ar fi trebuit să îți aduc lumină, dar eu am fost mai mereu pricina întunericului tău."