Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 20- "Lia, stă chiar în fața mea"

Arax

•••

       — Poți pleca, sunt bine, Adam. Nu sunt un plod, nu trebuie să mă privești așa.

     Mă uit la șaten, iar șatenul se uită la mine. Știu că nu mă crede, iar asta mă enervează și mai mult decât mă enervează prezența sa, în acest moment.

       — Ar trebui să te cred?

    Întrebarea lui mă forțează să îmi dau ochii peste cap, iar imediat după aceea să mă ridic  de pe canapea. Vreau doar să am parte de puțină liniște. Poate voi merge într-o plimbare. Nu ar fi rău să ies puțin din casă.

      — Ar trebui să nu mai intervii, acolo unde nu este treaba ta, comentez fără să îmi pară rău, de faptul că sunt mai mult decât un bou în momentul de față.

     Da, nu e treaba lui și totuși, încearcă să se asigure că sunt bine. Fiindcă asta fac prietenii. Chiar ar trebui să mă simt mai mult decât vinovat, dar în momentul de față, nu prea pot să mai simt ceva. Sunt stricat, iar acum, nu prea mai am speranțe, că voi putea fi reperat prea curând.

       — Pe bune? Tu chiar ai spus asta?

     Îmi mut privirea la podea, inspirând adânc. Încerc din răsputeri să nu îmi pierd total cumpătul. Adam chiar nu merită asta. Trebuie să mă abțin din a mai fi un bou. Șatenul nu are nicio vină în tot ceea ce s-a întâmplat.

       — Scuze. Eu... nu ar fi trebuit să spun asta. Nu e vina ta, doar că—

       — Arax, înțeleg de ce ești așa, intervine și apoi mă privește atent. Nu pot spune că știu ceea ce simți, dar pot să îmi imaginez. Probabil te simți mai mult decât varză, din cauză a ceea ce a spus Lia, sau din cauza faptului, că și-a răcăpătat memoria, dar nu vrea să te vadă.

     Aprob și îl privesc la rândul meu, încercând să îmi dau seama unde vrea să ajungă mai exact cu asta. Vrea doar să mă întristeze și mai mult?

     — Da, Adam, nu se simte prea bine.

     — Dar ar trebui să te pui și în locul ei, Arax. Tu cum ai reacționa, dacă ai afla că toți cei apropiați ție, te-au mințit? Nu ai fi reacționat la fel, dacă ai fost ascuns într-o lume plină cu măști? Lia a trăit, iar cu toate astea, de la accident nu prea a mai trăit deloc. Înțelegi ce vreau să spun?

       Deschid gura pentru a spune ceva, dar nu prea am idee ce aș putea să spun. Fiindcă, încă o dată, ca de obicei, șatenul are dreptate. Dar asta nu face ca totul să fie mai puțin dureros.

       Da, o înțeleg pe Lia. O înțeleg mai bine decât oricine alticineva, iar cu toate astea, aș fi vrut să nu o fac. Este și mai dureros faptul că pricep de ce a reacționat în felul în care a reacționat, de ce a spus, ceea ce a spus.

       A fost mințită, atunci când trebuia să fie stropită cu adevăr. I-au fost puse măști după măști pe față, atunci când ar fi trebuit să nu aibă niciuna. Ar fi trebuit să își știe propria lume, iar cu toate astea, cei din jurul său, au clădit ziduri mult prea înalte, pentru ca aceasta să poată vedea după ele, apoi au avut grijă să nu treacă nicicum de ele.

    — Aș fi reacționat la fel probabil. Dar asta nu face ca totul să fie mai ușor de digerat, Adam. Nu în fiecare zi îți pierzi dragostea vieții tale. Puteam să jur că ar fi trebuit să mă fi obișnuiesc cu senzația asta până acum, dar se pare că nu am reușit încă.

    Prietenul meu pare să se gândească din nou la ceva anume, iar lucrul pe care îl spune după aceea, mă face să îmi confirm și mai mult, gândul despre iubirea neîmplinită a șatenului.