Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 21-"Vreau... vreau să te strâng în brațe... Axy"

Lia
•••

     Nu mai știu de ce sunt aici. Nu mai îmi amintesc de ce voiam atât de tare, să îl văd, sau să vorbesc cu el. Acum, cu el stând în fața mea, simt că am uitat tot ceea ce aveam de gând să aflu.

      Și de ce îmi bate inima atât de repede? Nu e ca și cum nu l-am mai văzut înainte. Poate e fiindcă e prima dată când l-am văzut, după ceea ce am aflat? Poate fiindcă, după ce furia mi s-a mai șters din minte, îmi dau seama pe cine am în fața mea?

     Pe cel pe care l-am iubit, dar cel care m-a rănit mai mult decât oricine altcineva. M-a rănit îngrozitor prin faptul că a ales să plece,  atunci când ar fi trebuit să fie în dreapta mea. Fiindcă a ales să îmi ascundă trecutul, să ne ascundă trecutul, cu toate că era dreptul meu să știu despre acesta.

      — Lia. Ce cauți aici?

     Nu mă privește. Își privește mâinile, iar eu nu îi pot vedea chipul, însă îi pot auzi vocea. Și vocea îi este de gheață, mai are puțin și se sparge precum sticla. Acest lucru mă face să îmi mut și eu privirea la podea. Nu am habar de ce o fac totuși. Eu ar trebui să fiu cea supărată și furioasă, el ar trebui să se simtă vinovat. Nu invers.

      Nu eu sunt cea vinovată aici. Cel puțin, gândul acesta mă face să mă simt mai bine. În fine, dacă aș putea să mă simt puțin mai bine

      — De ce? E enervant să apari în viața cuiva, fără să te anunți de dinainte?

      Am mințit, furia e tot acolo, nu a dispărut de-a binelea. Probabil este mai bine astfel. Trebuie să realizeze cât de greșit este ceea ce a făcut.

     Oare l-a rănit ceea ce am spus? Sper că da. Știu că sun mai mult decât răutăcioasă, dar nu prea mai îmi pasă. Am fost rănită din prea multe părți, de aceea îmi permit și eu astfel de momente pline de înțepături. Poate nu e o gândire tocmai matură, însă este o gândire pe care mi-o asum.

    — Lia. Ce cauți aici?

     Repetă întrebarea, iar de data asta își ridică privirea. Rămân pe moment fără reacție, atunci când îi observ ochii. Sunt roșii, a naibii de roșii. Și par plini de lacrimi, care se zbat să nu alerge pe obraji.

      — Tu... ai plâns?

      Ar fi trebuit să îl întreb altceva! Ar fi trebuit să continui cu acea voce frustrată și nervoasă, să continui să îi arăt cât de mult rău mi-a făcut. Dar nu, eu îl întreb dacă a plâns! Pot să fiu mai proastă?

      Mă urăsc fiindcă mă bâlbâi. Mă urăsc fiindcă începe să îmi fie milă de el, doar de la o simplă privire. Asta nu e bine. Asta nu e normal. 

     — De ce ai venit aici? De ce vrei să suferi și mai mult? De ce... de ce nu mă lași să te las?

    Rămân câteva clipe fără nicio reacție. Nu scot niciun sunet, nu respir, nu clipesc, ci doar continui să îi privesc ochii. Doamne, de ce mă doare așa tare? 

    Ochii lui spun cuvinte pe care le pot descifra, fără să îmi dau seama cum e posibil acest lucru. Verdele din ei nu mai este la fel de pătrunzător ca prima dată când l-am văzut (sau mai bine zis, prima dată când l-am revăzut). Acum sunt goi, reci, distanți și par pregătiți să renunțe.

"De ce nu mă lași să te las?"

     Par pregătiți să renunțe la mine. Sau cel puțin, asta încercau să pară.

    — Vreau să știu. Ți-a fost ușor? Ți-a fost ușor să pleci, când știai că tu ai fi fost singurul, care m-ar fi putut aduce la lumină? Te-ai bucurat că m-ai lăsat în beznă, fără nici un fel de lanternă?