Let's burn the world together

Capitolul 13

↑↑ David♥♥♦↑↑

După ce mi-a șoptit asta la ureche,m-a dezlipit de perete si m-a întors cu fata la el.Am putut vedea cum privirea îi este ațintită asupra lănțișorului meu de la gât.

Cu o ageritate de nedescris mi-a smuls lănțișorul si am simțit o durere îngrozitoare. Am căzut in genunchi. Simțeam ca nu am suficient aer. In timpul asta bărbatul se întoarse cu spatele si studia pandantivul meu.

-Ce nu înțeleg eu este de ce te-a ales pe tine,spune acesta încruntat.

S-a întors spre mine si mă privea de sus,cu superioritate.

Uram acest lucru. Uram ca cineva sa se creadă superior mie. Uram ca cineva sa creadă ca e mai bun ca mine.

M-am ridicat încet si am început sa râd. Acesta ma privea confuz.

Îmi curgea sânge din nas,nu stiu din ce cauză,dar durerea era copleșitoare.

-Crezi ca eu stiu de ce m-a ales?! Nu vezi ca sunt inutila? Lasa-ma sa plec!

Simțeam ca eram in stare sa țip pana mă lăsau plămânii, dar m-am stăpânit,știam ca voi înrăutăți lucrurile daca voi tipa. Nu așa ar face un superior,mi-am zis zâmbind.

Acesta s-a apropiat de mine. A scos din buzunarul său un șervețel si mi-a șters sângele de pe față,având un zâmbet inocent pe față.

-Tu chiar nu îți aduci aminte de mine? mi-a zis in timp ce îmi mângâia obrazul.

In capul meu a intrat o imagine.Știam ca nu e o amintire ce aparține sufletului meu.

Ma vedeam pe mine la 10 ani stand dintr-un parc,pe o băncuță, cu un băiat mai mare ca varsta mea-cred ca era de 14 ani-. Era supărat,puteam vedea asta. Eu de atunci l-am luat de mână si i-am zâmbit.

-Știi ca sunt mereu lângă tine,David.Părinții tai te iubesc,sigur nu voiau sa te facă sa suferi!

Acesta și-a luat mana din strânsoarea mea.

-Nu,Sara! Nu ma atinge... te rog! mă... mă doare..

A început sa plângă, tinandu-se cu mâinile de genunchi.

Eu nu înțelegeam nimic.. Eram ca un observator in acel peisaj de care nu îmi aduceam aminte.

Dintr-o data,băiatul se opri din plâns si se uita la mine... la eu cea de lângă el.

-Sara,tu crezi ca eu sunt un ciudat? ma întreba agitat,prinzandu-ma cu ambele mâini.

-Știi doar ce cred eu despre ciudați,David... Ciudații sunt cei mai speciali oameni, cunosc durerea,dar de-abia au auzit de fericire. Cunosc realitatea,dar nu cunosc lumea fantastica. Ei vad cele mai mici lucruri si cele mai importante,dar nu au cui sa le împărtășească. Știi ce cred eu despre tine? Eu cred ca ești cea mai minunata persoana pe care o am.

David,băiatul, a făcut ochii mari si am putut zări lacrimi in ochii săi. M-a luat in brațe.

-Te iubesc,Sara! Te iubesc! Voi aștepta sa crești! Voi aștepta sa te maturizezi! Voi aștepta

SA MA IUBESTI!

Cu aceste cuvinte peisajul a disparut,iar eu m-am trezit din nou in fata bărbatului care ma tine de brațe,la fel ca in ...copilărie.

Aveam lacrimi in ochi,puteam simti asta. Am deschis gura,dar nu puteam spune nimic. Acesta inca ma tinea de brațe. Expresia feței sale trada sentimente, sentimente care au așteptat momentul potrivit. Știam ca trebuie sa gândesc normal,sa il întreb cu ce scop m-a adus aici,dar nu puteam. Gândirea mea era oprita,era controlata.

Tot ce am putut spune a fost:

-Cu ce îți pot fi de folos,David?

David a rânjit si s-a apropiat de mine.Mi-a luat o șuviță de păr si se juca cu ea.

Brus mi-a tras-o,iar eu am scăpat un scâncet care l-a bucurat. S-a lipit de mine astfel incat spatiul dintre noi sa rămână inexistent. Respirația mea era sacadată, pe cand a lui era controlata. Și-a trecut mâna prin lungul meu păr castaniu si mi-a șoptit:

-De când am așteptat acest moment,draga mea Sara...