4 luni în brațele infernului VOLUMUL II-Drumul înapoi spre mine

Capitolul 9

"𝑫𝒆𝒛𝒂𝒎ă𝒈𝒊𝒓𝒆"

Astăzi era "ziua cea mare"...urma să mă întâlnesc cu "prietena mea" după atâtea luni în care nu prea ne-am mai vorbit.
Aveam emoții.
Chiar nu îmi doream să mă cert cu ea și speram din tot sufletul să nu ne certăm. Îmi doream să purtăm o discuție relativ normală.
M-am aranjat puțin,cum obișnuiam să o fac de fiecare dată când ieșeam în oraș și am pus pe mine primele haine pe care le-am găsit la îndemână.
L-am rugat pe tata din tot sufletul să mergem să o luăm și pe ea de acasă și mai apoi să ne lase pe amândouă în parc. Inițial nu a fost de acord,dar după ce m-am rugat minute la rând de el,a fost într-un final,de acord.

-Chiar ești sigură că vrei să te întâlnești cu ea? Fix azi?
-Da,tată! Ți-am mai zis că trebuie să vorbim! Chiar nu îl mai suport pe acest băiat!
-Mă îndoiesc că o să renunțe la el, Alexandra. Tu poate ai făcut asta pentru ea, însă ți-a mai spus și mami,Andreea nu ar face asta pentru tine,cel puțin nu acum. Ți-am mai zis să nu ai atât de multă încredere în ea și să nu îți mai dai atâta sufletul pentru cineva care nu merită!
-Te rog să înțelegi!
-Treaba ta! Eu doar te-am avertizat că o să doară! Eu nu am nimic de împărțit cu ea, însă tu dacă vreți să îți pui viața și sănătatea în pericol,asta nu mai ține de mine!

_________________________________________

M-au pus pe gânduri vorbele tatei.Chiar nu știam ce să mai cred și ce să mai fac. Chiar nu mai știam ce este mai bine pentru mine și cum sa fac să o readuc la normal pe prietena mea. Dar cel mai bine trebuia să ne vedem și să discutăm față în față.
În mesaje făceam ca totul să nu se mai termine și să ne certăm incontinuu. Mediul on-line nu era potrivit pentru discuția noastră.
Trebuia o discuție relativ sinceră, față în față.

-Poți să cobori! Aproape am ajuns!

Incredibil.
Nu răspundea.
O sunam insistent iar ea nu dădea nici măcar un semn de viață. Sutele de mesaje se trimiteau una după alta,iar ea nu era activă. Am sunat-o de multe ori, în schimb,nimic.
Eram și tristă și nervoasă. Nu puteam să o mai înțeleg "De ce,face toate astea". Și de ce se comportă așa.

-Ți-am zis, Alexandra! Ți-am zis!
-Poate este la baie! Sau are treabă...
-Încetează sa îi mai gândești scuze absurde, măi tată!

Nu era normal să nu vadă mesajul și zecile de telefoanele.
Sigur se întâmplase ceva.
Ea nu era așa.
Mereu rapsundeam din prima. Nu știam ce să fac. Pur și simplu stăteam și așteptăm un semn de la ea.
Minutele păreau să treacă foarte greu. Zici că trăiam în iad. Mă simțeam rău și nu mai aveam nici măcar un chef să plec. Nu mai aveam chef să port discuții fără rost și să spun cuvinte pe care o să le regret. Voiam înapoi acasă, să stau în pat și să uit de aceasta ieșire,pe care aparent nu o s-o am niciodată.

-Ok! Cobor acum!
_________________________________________

În sfârșit! După atât de mult timp! Nu am vrut să îi mai zic nimic, să mai reproșez ceva. Era mai bine să tac eu din gură și să fac să fie bine.
După ce ne-a lăsat tata în parc,am început să ne plimbam și să povestim despre "deosebitul de C.". Era prea bruscă și directă această discuție din prima.
Ea era foarte ciudată,Andreea de când era cu el,de zici că era ascultată la orice vorbea. Îi era frică să stea lângă mine, să mai fie sinceră, să mai râdă, să se mai comporte normal.
Mi se părea foarte ciudat comportamentul ei și felul cum gesticula mimica feței. Părea o persoană speriată. O persoană care este manipulată.

-Andreea, ești ok?
-Da,da,sunt bine,de ce?
_________________________________________

Era și mai ciudată.
Chiar nu o mai înțelegeam...
Am încercat să schimb subiectul și să mergem să facem câteva poze. Știam că este activitatea ei preferată, înainte de C.,dar nu știam dacă și acum mai este,și i-ar prinde bine. Doar că pare mult mai ciudată,aparent nici poze nu prea mai putea să facă,am observat că are destul de multe restricții în această relație,ceea ce nu mi se părea normal.
Însă nu părea să fie chiar atât de bucuroasă. Zici că nu mai era prietena mea. În locul ei a rămas un om rece, fără puțină viață.
Nu mă așteptam ca ziua asta să meargă chiar așa bine,dar nici chiar așa prost nu credeam că o să fie.
După câteva ore de mers,mai puține față de cum stăteam amândouă și ne plimbam,l-am chemat pe tata să vina să ne ia. Deja nu mai suportam să o văd cu capul în telefon tot timpul, plus cu acel comportament care mă irita.
Era tăcută,era rece. Nu îmi mai recunoșteam prietena.
După ce am lăsat-o acasă am început să plâng. M-am abținut atâta vreme și simțeam că nu mai pot ține atât în mine.

-Tati, părinții ei știu?
-Nu, și nici nu vreau să afle! I-ar face rău!
-Dacă spui tu...
_________________________________________