4 luni în brațele infernului VOLUMUL II-Drumul înapoi spre mine

Capitolul 14

" 𝑰̂𝒏 𝒂𝒅𝒂𝒏𝒄𝒖𝒍 𝒔𝒖𝒇𝒍𝒆𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒎𝒆𝒓𝒆𝒖 𝒗𝒂 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕𝒂 𝒔𝒑𝒆𝒓𝒂𝒏ț𝒂 𝒄ă 𝒕𝒐𝒕𝒖𝒍 𝒗𝒂 𝒇𝒊 𝒃𝒊𝒏𝒆 "

Dragi cititori,

Joi,17 martie 2022...

Anul asta a început cum nu se mai poate de prost.
Astăzi, mi-am pierdut bunica, bunica din partea tatălui. Astăzi, copilul din mine a mai făcut un pas către ieșirea din inimă. Astăzi, mi-am pierdut cel mai loial și înțelept înger. Astăzi i-am dat drumul celei mai frumoase ființe.
Îmi este foarte greu să îmi scriu gândurile,dar simt că este mai bine așa, să împărtășesc cu voi toată durerea mea.
Îmi este foarte greu să mai zâmbesc, să mai fiu copil.
Astăzi,am dispărut.
De trei săptămâni mă tot împac cu ideea că bunica mea o să plece într-o zi, și uitați că această zi a sosit. Sinceră să fiu,mai repede decât mă gândeam la început.
Vreau în primul rând să le spun medicilor din România, să pună mâna sa învețe, sa deschidă o carte mai calm și să se ducă să facă cursuri în străinătate în legătură cu ce pastile trebuiesc alocate atunci când faci un accident vascular cerebral.
Ei bine,bunica mea era o femeie foarte frumoasă, părea tânără mai tot timpul,se aranja,se îmbrăca elegant și întotdeauna era o doamnă atunci când pleca de acasă. Asta până într-o zi, când a făcut accident vascular cerebral,iar starea ei de sănătate și fizicul au schimbat-o.
Din păcate a rămas paralizată la pat,pe partea stângă,iar durerile au început să fie din ce în ce mai îngrozitoare pentru aceasta.
Mă doare și încă nu pot să accept că ea nu mai este.
Prima dată când s-a dus la spital, doctorii i-au spus că nu au nimic grav,dându-i doar un simplu "Nurofen" de durere.
Când lucrurile au început să se înrăutățească,tata a chemat salvarea pentru că se simțea din ce în ce mai rău,iar acasă nu mai putea sta. Trebuia dusă de urgență și internată la spital.
În prima fază, după cum sunt vremurile din ziua de astăzi,nu puteau să o interneze din cauză că nu avea test "COVID-19" făcut în urmă cu 24 de ore.
A pierdut mult timp făcând acest test. Într-un final doctorii "au descoperit" că are o urmă de COVID.
Sinceră să fiu,nici până în ziua de astăzi,nu cred că ceea ce au spus este și adevărat,mai ales că în urmă cu câteva zile,bunica mea era pe picioarele ei,bine și sănătoasă.
Acest accident vascular cerebral s-a declanșat în urma unei crize de frică,atunci când cățelul ei s-a aruncat în fața mașinii, crezând că o să pățească ceva ea s-a speriat.
Din fericire, cățelul este bine, însă ea nu a fost. Pe timpul nopții s-a simțit din ce in ce mai rău, pâna a ajuns să cheme salvarea.
A fost internată,pentru o perioadă,de o săptămână la suspect de "COVID". Părinții puteau intra foarte des la ea,iar faptul acesta îi agrava starea și mai tare. Nu suporta să fie acolo singură,nu suporta să se simtă rău, să nu poată să se miște,iar toate aceste lucruri combinate cu accidentul vascular,i-au declanșat o demență.
Vedea oameni ce nu existau în jurul ei, își vedea soțul, adică pe bunicul meu care a murit în urmă cu 16 ani,din păcate nu am putut să îl cunosc,vedea că este noapte în loc de zi,și nu mai suporta să îi fie foarte rău,iar toată lumea să o plângă de milă. Era nervoasă, recalcitrantă și avea o stare foarte gravă de sănătate. Practic,se chinuia în propriul ei corp.
Își smulgea branula de la mână și ajungea să se lovească.
Timp de trei săptămâni a fost un calvar pentru ea,dar și pentru noi. Am trăit în iad,cu frică în fiecare zi,ca ea să nu se stingă.
În ultima săptămână din viața ei, începuse să nu mai mănânce, să nu mai doarmă din cauza tratamentului puternic pe care îl lua,iar acest lucru ducea, într-un final,la moarte.
𝓙𝓸𝓲,17 𝓶𝓪𝓻𝓽𝓲𝓮,am primit vestea care ne-a șocat, în special pe tata.
𝐁𝐮𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐮𝐫𝐢𝐬𝐞.
Pentru tata a fost cel mai greu moment din viața lui,a fost șocul care l-a distrus psihic.
Până la el,nu am mai văzut bărbat care să se pună în genunchi și să plângă, să urle și să spere că este doar un vis urât,iar că atunci când o să se trezească,bunica o să fie acolo.
Nimănui nu i-a venit să creadă că aceasta s-a stins. Ba chiar, în decembrie a venit la ziua mea,a dansat,s-a simțit bine și a petrecut alături de noi.
A fost o veste șoc pentru toți apropiații.
Țin minte chiar și acum că nu era petrecere fără ea,că mereu era prima la distracție și că nu suporta să mă vadă tristă. Mereu mă făcea să râd, să zâmbesc și să sper că totul o să fie cu adevărat bine.
Ea m-a învățat că în viața "nu există nu pot", și că întotdeauna putem face din "imposibil" "posibil".
Mă doare când mă gândesc că ea acum,s-a transformat într-un înger păzitor. Și chiar dacă nu a trecut destul de mult timp,lipsa ei este foarte mare.
Pe tata l-am determinat să fie mai bine pe parcursul timpului,chiar dacă îi simte dorul,am fost lângă el să îl susținem și să ne ridicăm împreună,de jos. Mama,eu,sora mea,am fost lângă el non-stop. Am incercat să îl ajutăm să treacă peste moment și să facem în așa fel încât să nu fie rău,mai ales că el era stâlpul nostru.
Țin minte, în urmă cu 6 ani, când am cunoscut-o pentru prima dată. Îi iubeam întotdeauna veselia, zâmbetul. Era o femeie foarte puternică,îmi era foarte dragă. Sarmalele ei, chifteluțele,ba chiar plăcinta mă încântau de fiecare dată atunci când mi le pregătea cu drag.
Odată cu plecarea ei,a luat cu ea sărbătorile de iarnă,de Paște,veselia, copilăria mea. A luat cu ea bunătățile pe care le pregătea cu drag, și chiar dacă nu îmi plăcea zacusca ei, încă îmi este dor să râdă de mine și să mă vadă cum mă strâmb atunci când o mănânc.
Îmi este dor de zilele când mă chema la ea să o ajut să își facă unghiile sau de după-amiezile de vară când îmi făcea diferite fuste vesele pentru școală.
A fost o femeie minunată,o croitoreasă de nota 10 și un adevărat înger pe pământ. Țin minte chiar și acum când îmi spunea că o să îmi facă o rochie superbă pentru banchet. Din păcate nu a mai apucat să mă vadă...
Îmi spunea mereu că vrea să mă vadă mireasă, mămică, soție,vrea să mă vadă împlinită și fericită.
Îmi pare rău pentru că nu am avut puterea să o cunosc mai mult, și chiar dacă nu este bunica mea de sânge,eu tot am s-o prețuiesc cu drag toată viața.
Mereu ea o să rămână în inima mea un model de veselie, și dacă stau să mă gândesc,ea întotdeauna mi-a spus să îi copiez starea de bine.
Mereu îmi spunea că atunci când o să moară sa nu plâng,ci din contră să mi-o amintesc mereu veselă, așa cum era ea,bine dispusă.
Bunica mea a fost o femeie foarte frumoasă,a fost un adevărat exemplu de om. Îmi este greu că nu o mai am lângă mine.
Îmi este greu să mă gândesc la zilele când venea în vizită și mă întreba dacă am cremă pentru mâini. Sau de zilele când o dădeam cu ojă.
Îmi este dor,chiar îmi este dor. Dar din toată familia,am înțeles că eu trebuie să fiu cea mai puternică,că trebuie să duc acest război până la final, și că viața mea nu se sfârșește aici.
Am o viață de trăit,am drumul meu de construit.
Trebuie să mă gândesc, în același timp, că ea și-a trăit viața,eu nu și nu trebuie să mă pun jos și să plâng până pățesc ceva,ci din contră trebuie sa fiu tare să am puterea să îl ridic și pe tata de jos,sa îl fac să fie tare și să îi fac pe și mei să creadă că eu nu sufăr.
Chiar dacă inima mea o să simtă o constantă durere fără ea, știu că așa este mai bine. Nu putea să țină chiar atât de mult durerea în ea, trebuia să se întâmple asta într-o zi.
Trebuia să fiu conștientă că această zi trebuia să vină într-o bună zi.
Vreau să rămân cu o amintite plăcută a ei,vreau sa îmi aduc aminte frumos de zilele când îi spunem de diferiți băieți sau când râdeam amândouă la filme. Mereu o să rămână în inima mea. Mereu o să rămână un model. Un adevărat exemplu.
Știu că ea mă vede de acolo de sus, știu că are grijă de mine, știu că acum este într-un loc mai bun,mai frumos,mai liniștit,unde nu există durere,unde nu este răutate.
Dar în același timp după ce părăsim aceasta lume,unii dintre noi,ne blocăm și în iad, "𝒊̂𝒏 𝒃𝒓𝒂ț𝒆𝒍𝒆 𝒊𝒏𝒇𝒆𝒓𝒏𝒖𝒍𝒖𝒊".
Unii de blocăm în iad după ce am părăsit această lume și suntem torturați alături de alte suflete și plătim pentru toate păcatele pe care le-am făcut pe pământ.
Îmi doresc din tot sufletul ca bunica mea să nu fii ajuns acolo. Nu a avut o moarte liniștită și nici în casa ei. A murit la spital, în chinul cu care a lăsat-o Dumnezeu.
Îmi doresc din tot sufletul ca acum, să fii ajuns acolo unde trebuie, în brațele raiului, alături de alte suflete bune. Nu vreau să mă gândesc că nu a ajuns acolo,sau că s-a dus în infern.
Nu vreau să mă gândesc că este torturată pentru ceea ce a făcut pe parcursul vieții sau că demonii o pedepsesc, amintindu-i cea mai mare durere a ei. Îmi doresc din tot sufletul să nu fie așa. Îmi doresc sa ajungă acolo unde trebuie. Să fie bine și să ne vegheze pe toți de acolo de sus.
După cum am mai spus și mai sus,bunica mea a fost o femeie foarte veselă,mereu cu inima la gât,gata să sară mereu în ajutor. Mereu a fost sufletul petrecerii.
Îmi doresc să o readuc înapoi și să o iau pentru ultima dată în brațe, să îi iau mânuțele în mâini și să îi spun că "totul va fi bine".
O să trăiesc toată viața cu regretul că nu am fost să o vizitez în spital,din cauza restricțiilor COVID-19. O să trăiesc mereu cu vocea ei caldă în cap sau cu ultimul telefon când mi-a spus că nu mai poate,iar eu i-am răspuns cu "Nu există nu pot!".
Îmi este dor de ea. Și regret că nu mai este, regret pentru că nu am putut să îi spun cât de mult o iubesc.
Dar sper,totuși, că acum este într-un loc mai bun,mai blând. Și știu că ea are grijă de mine și mă veghează la rău.

Cred că bunica a fost a doua persoană, bineînțeles după prietena mea care a aflat de M. Nu știu de ce,dar am simțit să îi spun ei prima dată despre acest băiat.
În ea am avut cea mai mare încredere. Știam că ea este singurul înger care știa să țină un secret,care știa să mă sfătuiască și care știa să nu mă judece.
Ea a fost singura care mi-a dat sfaturi în legătură cu plecarea lui,sau ce să fac pe timpul relației. Ea a fost lângă mine la telefon în seara în care el a plecat,ea a fost acolo să-mi facă să mănânc pentru a mă simți mai bine.
A stat lângă mine să mă determine să fiu o fată puternică. Iar pentru asta,vreau să știe,de acolo de sus că are tot respectul meu.
Încă îmi răsuna vocea ei în cap cu veșnica întrebare pe care mi-o repeta de fiecare dată când ne vedeam "𝑪𝒆 𝒇𝒂𝒄𝒆 𝒇𝒓𝒖𝒎𝒖ș𝒆𝒍𝒖𝒍 𝒕ă𝒖?".
Îmi era greu de fiecare dată să îi răspund la întrebare,iar ea o știa mult prea bine. Mi-a fost greu mult timp după despărțirea de el,ba chiar și astăzi. Bunica mea a fost singura persoană care m-a avertizat că o să sufăr la un moment dat.
Ea a fost singura care speră că el o să se întoarcă într-o zi. Ea a fost singura care stătea cu orele să se uite la pozele cu M. sau care asculta cum mă plâng pentru că nu mai pot de dor.
Ea a fost singura care m-a sfătuit să nu îl uit niciodată,chiar dacă avea relație. A fost acolo mereu, pentru mine.
Îmi este dor de ea,și o să îmi fie foarte mult timp de aici în colo. Dar trebuie să îmi duc promisiunea până la capăt în fața ei, trebuie să lupt pentru viitorul meu, să îmi construiesc o familie și să îmi fac o carieră minunată.
Să ajung cât mai sus,la fel cum își dorea și ea. După moartea ei, i-am luat un lănțișor. Îmi spunea mereu "𝑫𝒖𝒑ă 𝒄𝒆 𝒎𝒐𝒓 𝒆𝒖, 𝒔ă 𝒂𝒊 𝒈𝒓𝒊𝒋ă 𝒅𝒆 "𝒎ă𝒓𝒈𝒆𝒍𝒆𝒍𝒆 𝒎𝒆𝒍𝒆", să le pui cu grijă și să le păstrezi toată viața".
Mi-am făcut datoria, i-am ascultat dorița. Vreau sa știe că mereu am iubit-o, că pentru mine a fost un om minunat. Vreau să știe că îi mulțumesc pentru toate lecțiile pe care mi le-a spus despre viață.
Vreau să îi mulțumesc pentru că mi-a făcut copilăria mai frumoasă!
𝑻𝒐𝒕 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒊̂𝒏𝒈𝒆𝒓𝒖𝒍 𝒎𝒆𝒖!

_________________________________________

"𝑩𝒖𝒏𝒊𝒄𝒂 𝒎𝒊-𝒂 𝒔𝒑𝒖𝒔:

"𝑷𝒆𝒓𝒔𝒐𝒂𝒏𝒆𝒍𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒂𝒓 𝒊̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒂𝒍𝒕ă 𝒓𝒆𝒍𝒂ț𝒊𝒆 𝒊𝒎𝒆𝒅𝒊𝒂𝒕 𝒅𝒖𝒑ă 𝒄𝒆 𝒂𝒖 𝒊𝒆ș𝒊𝒕 𝒅𝒊𝒏 𝒂𝒍𝒕ă 𝒓𝒆𝒍𝒂ț𝒊𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒆𝒍𝒆 𝒎𝒂𝒊 𝒔𝒍𝒂𝒃𝒆 𝒑𝒆𝒓𝒔𝒐𝒂𝒏𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄ă 𝒏𝒖 𝒑𝒐𝒕 𝒇𝒂𝒄𝒆 𝒇𝒂ță 𝒔𝒊𝒏𝒈𝒖𝒓𝒊 𝒗𝒊𝒆ț𝒊𝒊 ș𝒊 𝒂𝒖 𝒏𝒆𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒂𝒍𝒕𝒄𝒆𝒗𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒊 𝒗𝒂𝒍𝒊𝒅𝒂𝒓𝒆 ș𝒊 𝒔𝒕𝒊𝒎ă 𝒅𝒆 𝒔𝒊𝒏𝒆" ș𝒊 ă𝒔𝒕𝒂 𝒄𝒓𝒆𝒅 𝒄ă 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒄𝒆𝒍 𝒎𝒂𝒊 𝒂𝒅𝒆𝒗ă𝒓𝒂𝒕 𝒍𝒖𝒄𝒓𝒖 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍-𝒂𝒎 𝒂𝒖𝒛𝒊𝒕 𝒗𝒓𝒆𝒐𝒅𝒂𝒕ă."