4 luni în brațele infernului VOLUMUL II-Drumul înapoi spre mine

Capitolul 17

"𝑷𝒓𝒐𝒃𝒍𝒆𝒎𝒆𝒍𝒆 𝒔𝒆 𝒂𝒈𝒓𝒂𝒗𝒆𝒂𝒛ă..."

"𝑼𝒏 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒄 𝒊̂𝒏ț𝒆𝒍𝒆𝒑𝒕 𝒎𝒊-𝒂 𝒔𝒑𝒖𝒔:
"𝑪𝒆𝒍 𝒎𝒂𝒊 𝒃𝒖𝒏 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒄𝒂𝒎𝒆𝒏𝒕 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒐𝒂𝒎𝒆𝒏𝒊 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝑰𝑼𝑩𝑰𝑹𝑬𝑨!"
𝑪𝒊𝒏𝒆𝒗𝒂 𝒍-𝒂 𝒊̂𝒏𝒕𝒓𝒆𝒃𝒂𝒕:"Ș𝒊 𝒅𝒂𝒄ă 𝒏𝒖 𝒇𝒖𝒏𝒄ț𝒊𝒐𝒏𝒆𝒂𝒛ă?"
𝑬𝒍 𝒂 𝒛𝒂̂𝒎𝒃𝒊𝒕 ș𝒊 𝒂 𝒔𝒑𝒖𝒔"𝑴Ă𝑹𝑰Ț𝑰 𝑫𝑶𝒁𝑨!" "

Eram din ce în ce mai rău. Indiferent cât de mult m-aș fi refugiat în brațele părinților mei, indiferent cât de mult încercam să uit,problemele mele de sănătate se agravau. Îmi era greu să trăiesc zilnic cu o durere constantă în mine. Simțeam cum fiecare bucățică din corpul meu se măcina,cum lua foc și nimeni nu avea puterea să îl stingă.
Medicii nu erau chiar așa buni. Am fost să fac tot felul de investigații, să mă tratez,dar toate au fost în zadar.
Asta până când am întâlnit doctorul care mi-a salvat viața. Căruia am să îi mulțumesc toată viața pentru că mi-a dat puterea să fiu bine.
A venit special pentru mine,de la București ca să mă investigheze.
Sunt cardiacă și am probleme foarte mari cu inima. Am tensiunea foarte mare și la cel mai mic șoc pot muri. Fără tratament și liniște,eu pot să nu mai fiu.
A fost greu să accept acest lucru,mai ales că eu sunt o persoană foarte agitată și pun suflet în orice. Dar sunt puternică,sunt puternică să fac față durerii.
Am vărsat lacrimi amare,am trecut prin dureri fizice de neoprit, până la aflarea diagnosticului. Am avut nopți crunte în care îmi venea să urlu de durere. Am avut zile în care nimeni nu îmi mai dădea o șansă să mă fac bine.
A fost greu să accept că toată această durere pe care mi-am făcut-o eu cu mâna mea.
Nu sunt vindecată pe deplin nici în ziua de astăzi,dar trăiesc cu speranța că într-o zi un om bun o să îmi vindece inima plină de cicatrici ale trecutului.

Am fost întrebată de unde am atâta energie în mine?
Cum sunt atât de veselă?
Cum nu sunt tristă într-o zi oarecare?
Ei bine ca să fiu bine ziua,multe lacrimi vârs noaptea,de durere,de dor,de tot ce mă apasă.
Am învățat de mică să-mi ascund sentimentele în fața oamenilor. Iar uneori tind să am un comportament nu tocmai potrivit,din cauză că nu pot ține tot în mine. Dar, în același timp nu am vrut niciodată să mă descarc în fața unei persoane, pentru că de multe ori pot să fiu judecată.
De mică am învățat să fac față durerii, să fac față dorului. Chiar dacă uneori toate aceste sentimente mă înăbușesc. Recunosc,sunt zile în care mă simt foarte obosită sufletește,zile în care simt că psihicul îmi cedează,zile în care mă simt cu adevărat singură,dar nu arăt. Pur și simplu le țin pe toate în mine.
Asta până la venirea serii când știu că toate aceste sentimente se transformă în lacrimi. Seri când simt cum lacrimile reci se preling pe pernuța albă, mică și pufoasă,pe care am cumpărat-o în ziua în care l-am cunoscut pe M.
Sunt zile în care țin totul în mine nu pentru că nu aș avea cu cine să vorbesc,ci pentru că pur și simplu nimeni nu m-ar înțelege tot ceea ce simt.
Și din propria experiență, știu că nu ai cum să înțelegi o persoană cu adevărat până nu ajungi să simți aceeași durere pe care a simțit-o și ea,la un moment dat.
Dar cu toate acestea,aceste zile fac parte din mine,din viața mea. Sunt Karminà,sunt unică,sunt propriul stăpân din viața mea. Și știu că pot să înfrunt orice durere,orice chin,orice moment greu.
Chiar dacă seara simt cum fiecare bucățică din mine se stinge,ziua știu că sunt cu adevărat puternică,cu adevărat nebună, așa cum sunt eu,cu crizele mele,cu supărările mele,cu râsul meu,sunt eu, și știu că în ochii unor persoane sunt cu adevărat specială.
Asta sunt eu,asta este povestea mea. Sunt tare și mereu o să fiu,sunt puternică și sunt magică. Pentru că am puterea să mă ridic de fiecare dată atunci când am căzut la pământ.
Și recunosc că, încă nu înțeleg de unde am puterea să mă trezesc în fiecare dimineață și să mă prefac că nimic nu este rău. De parcă toată lumea nu se prăbușește,dar știu că acest lucru va fi doar temporar și că într-o zi mă voi vindeca.
Știu că este doar "o chestie" de timp până când totul va funcționa din nou cum trebuie. Nu există nimic care să nu vindece în sensul acelor de ceasornic.