Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 17

Ava

  Dimineața era cel mai greu moment al zilei. Asta mai ales după ce o noapte întreagă a cântat muzica în tot căminul. Acorduri de chitară rock și karaoke, rap, pop și tot soiul de melodii, alăturate de chiotele colegilor mei m-au împiedicat să pun geană pe geană. Am privit tavanul ca pe un cer fără stele, căutând sensuri fără rost, desenând cu mintea mea locuri frumoase, pe care aș fi dorit să le pot atinge. Mi-aș fi dorit ca acordurile chitarelor să fie înlocuite cu sunetele clapelor unui pian, ce ar fi cântat melodii ce mi-ar fi mângâiat inima plină de doruri. Dar se încheiase prima săptămână de facultate și trebuia să fie sărbătorită. Toți studenții se întorseseră în campus și la final de săptămână petreceau și se distrau.
Mi-am oprit firerbătorul cu apă și mi-am preparat cafeaua instant. Am privit particulele maronii cum alunecau din plicul de plastic, în interiorul cănii mari, apoi am lăsat aburii apei fierbinți să o contopească și să o transforme în licoarea care, speram eu, avea să îmi însenineze ziua. Voiam să mă odihnesc în acea zi de Duminică și speram să am starea necesară pentru a finaliza tabloul la care lucrasem atât de mult timp. Voiam ca tot ceea ce viața îmi punea în cale, să transform în artă. Să las altora moștenire tristețile mele și plângerile, zâmbetele furate și bătăile de inimă nebune. Voiam să fiu un artist privit cu drag de oameni și îmbrățisat de oamenii de cultură. Era un vis mult prea mare, iar lumea în care trăiam era prea dură, prea rece și prea fără de sentimente pentru a mai crede că voi ajunge acolo. Dar eu am continuat mereu să fac ceea ce îmi plăcea, sperând ca într-o zi tot ceea ce am făcut și sacrificat, să merite.
 Am prins cana de toartă și am inspirat aroma puternică de cafea, apoi mi-am luat pachetul de țigări, ce zăcea pe măsuța de sticlă și am ieșit pe balon. Aerul rămăsese rece, deși zilele lui Martie bătea ușor la geam. Vântul de iarnă lungă îmi trecea prin halatul de mătase, pe care l-am tras mai tare pe mine. Pantalonii de pijama, lungi, din același material, erau subțiri și permiteau aerului tăios să îmi atingă pielea firavă de pe picioare. Simțeam fiori în tot corpul, dar pe de o parte era un sentiment liniștitor. Corpul mi-a tremurat involuntar și am luat cu degetele tremurânde o țigară din pachet, pe care am dus-o între buzele înghețate. Focul ce provenea de la brichetă mi le-a amăgit puțin, ca mai apoi să le lase pradă iernii. Muntele stătea  falnic în fața mea și parcă îmi vorbea. Simțeam șoaptele naturii, freamătul pădurii, zbuciumul apelor și cântecul cerului senin. Soarele se ivise și el, oferindu-mi o stare de confort. Am dus mâna la ochii mijiți din cauza lui și am zâmbit involuntar. Adoram clipele în care soarele ieșea din nori, chiar dacă acest lucru se întâmpla și pentru câteva clipe. Era exact ca în viață. Prindeam fiecare secundă de fericire, de liniște și gustam din orice bunătate primeam, fie ea una scurtă. O pată de culoare într-un amalgam de gri, putea să schimbe total fața tabloului.
Căci viața mea era ca un tablou. O pânză albă pe care o pictam așa cum eu știam mai bine. Așa cum Dumnezeu îmi lăsase mie inspirație să trăiesc și să o pictez. Învățasem să nu îmi mai pese de cum văd alții modul în care eu îmi schițez viața, căci nimeni altcineva nu a trăit în locul meu. Nimeni nu a simțit ceea ce inima mea a simțit și ceea ce sufletul meu a pătimit. Eram unică, așa cum fiecare om din lume era, de fapt.
Am tras un fum din țigară și i-am lăsat capătul să i se aprindă. Fumul mi-a întrat în plămâni, iar aroma mi-a prins simțurile. Apoi cafeaua dulce-amăruie mi-a trecut  peste buze făcându-mă să gem de plăcere. Trecuse exact o săptămână de când mă întorsesem în Brașov. Timpul trecea cu o repeziciune, pe care nu o puteam ține sub control. Mi se scurgea printre degete precum nisipul. Îl priveam cum mă lăsa în urmă și lua cu el doar ceea ce voia din mine, schimbându-mă, făcându-mă să mă maturizez. Nu mai eram fetița de odinioară, ce sărea dintr-o băltoacă în alta și care să își  vindece rănile din genunchi. Eram o femeie care făcea slalom printre oamenii periculoși și care își sufla peste rănile pe care le aveam pe suflet.
 Acea săptămână reprezentase pentru mine o reală provocare. Am cunoscut oameni noi și am revăzut persoane dragi, colegi de-ai mei, pe care nu credeam că aveam să îi mai văd vreodată. M-am bucurat să îi îmbrățișez și să știu că am cu cine împărți durerea distanțării. Am întâlnit profesori deosebiți, așa cum nu credeam că există. Am descoperit tehnici noi de predare și de învățare. Eram într-un Univers nou și deși mă temeam, știam că eram pe drumul cel bun. Un drum departe de el, departe de ceea ce acesta îl provocase.
Mara și Alina m-au îmbrățișat cu dor atunci când m-au reîntâlnit. Le-am văzut prietenia din ochi și sinceritatea care sclipea în privire.  Aveam atât de multe zile în față și atât de multe experiențe de trăit și nu știam de ce îmi călcam pe inimă atunci când înaintam spre ele. Nu știam de ce durea atât de mult să las în urmă un bărbat care nu îmi fusese nimic mai mult decât un episod prea scurt al vieții mele. Pasiunea care ardea în mine pentru el, îmi măcina sufletul în loc să macine ceea ce simțeam pentru el.
Am mai tras un fum din țigară și am privit ecranul telefonului. Aveam un mesaj de la el, primit cu jumătate de oră în urmă.
Bună dimineața, rază de soare.
Îmi tremurau mâinile pe telefon și nu din cauza temperaturii scăzute. În fiecare zi, timp de o săptămână, primisem astfel de mesaje din partea lui, însă le ignorasem pe fiecare în parte. În primele, încercase să reia o discuție cu mine, apoi au venit alte mesaje în care își cerea scuze pentru modul în care se comportase. Nu trecuse zi în care, dimineața și seara, să nu primesc mesaj text de la Robert. Dar eu le ignorasem pe toate. Nu îi răspunsesem la nici unul, îi lăsasem doar șansa să vadă că le citisem.
Deși sufletul îmi tresărea de fiecare dată, mintea mea încerca să preia controlul. Inima se arunca mereu în bătălii pe care nu le poate câștiga. Și nu cântărește niciodată posibilitățile pe care le are. Iese mereu neagră de fum și plină de răni și se avântă și a doua oară fără să îi pese că se va pierde, căci așa este inima lăsată. Să simtă, să iubească, să lupte și să sufere. Însă mintea echilibra balanța de fiecare dată, căci inima nu poate să simtă durere fără stimulii creierului. Iar în acele zile creierul meu a spus că nu va mai simți nimic neplăcut din cauză nesăbuinței sufletului.
 Devenise deja o obișnuință să aștept mesajul lui și mă întrebam când va veni ziua aceea în care el va renunța să o facă. Oare era aproape? Oare nu avea să se plictisească să trimtă mesaje unui om care dorește să îl țină departe? Era bărbatul care mă cucerise doar cu un nebun de alb, deși de multe ori m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva nu era el nebunul, în persoană. Era omul care mă salvase și îmi ceruse drept preț nu doar o noapte de amor, ci și alte multe nopți nedormite gândindu-mă la el și la cum inima mea valsa pe ritmul vocii lui. Era băiatul pe care nu îl înțelesesem niciodată. Nu puteam să îi ghicesc nicicum următoarea mișcare. Nu puteam să știu ce voia de la mine sau de la noi. Nu înțelegeam nimic ce  era legat de el și mă enervam atât de mult că mă atrăgea tot mai mult misterul întunecat din jurul lui.
 Am stins chiștocul țigării care se consumase mult prea repede. Din cana de cafea mai rămăsese doar jumătate și mă temeam că mai aveam nevoie de încă una și de o sticlă de vodkă pe lângă. Atunci când mă întrebasem dacă avea să înceteze cu mesajele, atunci când am sperat că aveam să uit de el definitiv, atunci când visele mele nu au mai fost despre el, am trăit cel mai ciudat „coșmar”, pe pielea mea. În toiul nopții, atunci când ațipisem între ritmurile de rock și strigătele colegilor mei de la etajul patru, telefonul mi-a sunat. Pe ecran era trecut numele lui și a trebuit să clipesc de mai multe ori pentru a mă convinge că nu este doar o reverie. Telefonul clipocea și vibra într-un mod enervant. Am voit să nu îi răspund, însă, apoi am făcut-o gândindu-mă că poate se întâmplase ceva. Nu te suna nimeni la ora unu noaptea dacă nu era important, cu atât mai mult el. Vocea lui era ușor răgușită, probabil de la prea multe țigări fumate una după cealaltă, iar cuvintele i se frângeau în timp ce se chinuiau să iasă printre acele buze cârnoase. M-a mai trecut un fior atunci când m-am gândit la ele și am mai aprins o țigară. Tăria ei mi-a pătruns iar ca un junghi în piept, alinând durerea pe care el mi-o provoca doar prin simpla lui prezență invizibilă.
 Fata care intră mereu în belele!
Asta eram pentru el. O simplă fată care a întrat din belea în belea, împotmolindu-se în cea mai mare dintre ele: el. Îmi spusese că voia să mă sărute, dar știam că alcoolul din el dorea mai multe decât putea el să facă vreodată. Îi simțisem atracția în acea ultima zi în care ne văzusem. Era ca un vârtej care mă purta departe de rațiune și aproape de el, călăul meu.
Nu știam ce băuse, dar bănuiam după modul în care vorbea. Nu știam de ce băuse, dar îmi doream să nu o fi făcut. Îmi doream dintr-o dată să nu mă fi sunat, să nu mă fi salvat niciodată. Să mă fi lăsat să mor  acolo. Dar cum era cu putință să cred în așa ceva? Robert îmi fusese destinat și nu știam încă ce trebuia să mă învețe acel capitol ce îi purta numele. Eram confuză și deși știam că eram îndrăgostită, îi simțeam toxicitatea de la kilometrii distanță. Însă cu cât era mai toxic cu atât simțeam că nu puteam renunță la ceea ce inima mea simțea pentru el, căci mărul otrăvit este întotdeauna mai gustos.
Era prea beat de mine sau era prea beat de ceea ce mintea lui încerca să dezlege? Era prins încă între mine și prietenul lui cel mai bun și mai era și acea fată de la tribunal, care îl privise cu durere în ochi, după proces. M-am fământat ore întregi gândindu-mă cine putea fi. Era oare iubita lui Victor? Sau parte din familia lui? Sau din anturajul lor? Oricine ar fi fost era departe de a semăna cu mine și cu ceea ce eram eu. Era mai degrabă genul de femeie care l-ar fi atras pe Robert și nu înțelesesem de ce se oprise la mine.
Mi-am dorit să scap de vocea lui care îmi intrase in minte și care se lovea de imagini și amintiri scurte, cu el. Voiam să mă lase în pace, deși știam că după ce avea să închidă, aveam să regret că nu l-am mai ținut să  îi aud melodia din glas, să ascult ce ar dori să îmi spună. Apoi i-am promis că vorbim dimineață, adică acum. Și i-am închis. Dar somnul a fugit odată cu el și noaptea mea a devenit  mai albă decât fusese înainte. Era un chin să stau în pat și să închid ochii. Era o tortură să încerc să adorm la loc și i-aș fi adresat câteva cuvinte urâte. De ce se întorsese abia în clipa în care mă hotărâsem să îl dau uitării? De ce era fix invers decât mine? De ce atunci când m-am așteptat la mai mult din partea lui nu a făcut ceva? De ce a rănit și acum dorește să vindece? De ce este toxic și de ce îl doream atât de mult? De ce visele mele nu or să mai fie fără el?
Am fumat și acea țigară privind ecranul telefonului. Îi promisesem că aveam să îi răspund. Dar nu o făcusem. Nu îi scrisesem înapoi. Mă gândeam că poate nu își amintea nimic de aseară. Poate că fusese în club și își alinase durerea în brațele alteia. Poate că vorbise doar alcoolul. Poate găseam prea multe scuze să mă ascund de el și de ceea ce el încerca să îmi ofere. Dar simțeam că nu aveam puterea să îmi las inima să se izbească de el și să îi adun cioburile ce s-ar fi desprins din ea. Acum eu mă speriasem și fugisem de el și de tot ceea ce ar fi putut să îmi ofere, căci văzusem o mostră din ceea ce el îmi oferise.
Am mai privit înca odată telefonul și mesajul lui, apoi ecranul mi s-a luminat mai tare și pe el a apărut numele lui. Inima mi s-a oprit din nou, pentru a nu știu câta oară și am privit preț de câteva secunde spre dispozitivul pe care el voia să ia legătura cu mine. Când am știut că apelul avea să se încheie, am glisat ecranul cu degetul arătător și am răspuns. I-am auzi mai întâi respirația care s-a oprit. Nu se aștepta să îi mai răspund. Îl ținusem prea mult pe jar și deși știam că îl făcea să simtă o părticică din ce simțeam eu, îi plăcea.
Robert nu s-ar fi ferit de suferință și nici de durere. Părea acel gen de om care ar fi sărit și în foc, dar  doar din propriile motive. Fapt pentru care nu l-am înțeles nicând. Nu aveam de unde să știu pentru ce ar fi sărit în foc și ce ar fi abandonat acolo.
—Ava?a sunat vocea lui mai mult ca o întrebare. Tonul vocii lui grave  de o seară înainte era acum din nou suavă și pierdută. Nu știu de ce bănuiam că nu era tocmai în formă după cât păruse că băuse.
—Robert, am răspuns mai mult ca pe o constatare.
—Ți-am promis că astăzi chiar vorbim, a zis apoi parcă dintr-un suflet.
—Așa ai spus, i-am răspuns încercând să nu las în voce nici măcar o emoție să îmi scape.
—Ce faci?
Întrebarea  lui părea atât de banală și totuși atât de firească. Nu  îmi aminteam când o mai făcuse. Aș fi dorit să îi fi spus că îi duceam dorul sau că mă gândeam la el, ca de obicei sau că fumam o țigară pentru a mă ține departe de el. Aș fi voit să îl dojenesc, să îi spun vreo două. Dar la ce bun? Pe cine ar fi ajutat dacă mi-aș fi deschis sufletul în fața lui? Pe mine cu siguranță nu!
—Îmi beam cafeaua, am spus și am trecut cu degetele peste pachetul de țigări. Mi-aș fi dorit să suplinesc acele țigări cu el, cu buzele lui, cu mângâierile și cu privirile care mă cuprindeau și mă întorceau pe dos, de fiecare dată.
—La fel și eu, mă paște o durere de cap, a zis fără ca eu să îl fi întreba ceva.
—Vinul?
—Tu! a răspuns tăindu-mi răsuflarea.
Amuțisem. Nu știam ce trebuia să spun atunci. De ce m-aș fi ostenit să o fac. El oricum ar fi plecat din nou într-o zi, iar eu aș fi rămas acolo goală, prea goală de mine și prea plină de el.
—Robert, uite, nu cred că este momentul pentru o astfel de discuție. Îți mulțumesc că mi-ai fost alături, deși era vorba despre cel mai bun prieten al tău, doar că nu cred  că o o să funcționeze ceea ce încerci tu.
— Nici măcar nu ai încercat, mi-a spus ușor, ca pe o șoaptă care semăna cu un cuțit mic și ascuțit, menit să mă înjunghie și să se răsucească în rană, iar și iar.
—Nici măcar nu știu  cine ești, i-am răspuns înfrântă. Nu mi-ai oferit ocazia să te cunosc, Robert. Ai fugit de mine de fiecare dată. Chiar crezi că vei face față, mai ales că ne țin departe peste trei sute de kilometrii?
—Atunci oferă-mi șansa să mă cunoști. Lasă-mi inima să te găsească și se deschidă în fața ta. Oferă-mi șansa reală  de a îți demonstra cine sunt eu, cel adevărat.
—Și cine îmi va garanta că nu vei fugi iar? Că nu mă vei lăsa iar cu un gust amar printre buze?
  Ochii lui erau de culoarea mierii, iar gustul său aproape la fel. Dar cine nu a fost tentat să guste din venin, nu știe cât de dulce poate părea la început. O otravă, care te atrage și care te ucide lent, îndemnându-te să guști iar și iar, până la pieire. Așa era Robert pentru mine. Cel mai tentat de pe Pământ și totodată putea reprezenta sfârșitul meu.
—Nu îți pot cere să crezi ceea ce spun acum. De fapt, nu îți pot cere nimic. Sunt cu un picior în Iad, dar cu o mână mă prind de tine. Să pot atinge Paradisul măcar cu vârful degetelor, înainte să mă pierd de tot.
Era cu un picior în Iad, iar eu eram Paradisul lui. Locul de unde căzuse, cu  mult înainte să mă cunoască pe mine. Cu o mână se agăța de mine, dar nu pentru a arunca o ultimă privire, ci pentru a mă trage  după el.
—Nu cred că îți pot da un răspuns acum. Nu cred că vreau să pierd Paradisul doar pentru o atingere. Dacă ar fi să las Înfernul să mă atingă, aș face-o pentru ceva fără de care să nu pot trăi. Ceva care să îmi alimenteze focul, ce ar arde în mijlocul meu.
—Eu sunt Iadul, tu ești Raiul...
Cuvintele lui erau poezie pentru mine, iar tentația de a îl urma era tot mai mare de la o vorbă la alta. Separați eram precum Soarele și Luna, împreună niciodată.  Îi ascultam respirația, care se pregătea să se oprească în urma refuzului meu. Acest bărbat, acest demon, care mi-a invadat liniștea, care m-a făcut să mă pierd între crezurile mele despre viață, avea să mă bântuie mult timp.  Aveam mult prea multe de învățat de la viață, iar unul dintre lucrurile importante ar fi fost acela că niciodată nu știi suficient. Mereu vei fi surprins să găsești lucruri noi de care să rămâi fascinat și surprins, iar iubirea era un domeniu pe care nu îl cercetasem niciodată îndeajuns  pentru a știi încotro să merg. 
—Trebuie să mă gândesc, am spus din nou, de parcă încercam să mă conving pe mine că așa era bine.
—Lasă-mă să fiu alături de tine. Chiar dacă încă nu știi ce  vrei să decizi în legătură cu noi, lasă-mi ocazia să te cunosc, să mă cunoști, să găsim puncte comune care să ne facă drumurile mai ușoare.
Liniștea pe care o lăsam să îmi inunde urechile era asurzitoare. Nu puteam spune nici da, nici nu. Nu știam ce să îi răspund sau ce să îi ofer, când nu aveam un răspuns pentru mine. Eram confuză, iar gândul că soarta mi l-a trimis special în viața mea, era tot mai puternic.