Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 21

Întotdeauna am iubit primăvara din diverse și vaste motive. În primul rând, pentru că primăvara înseamnă renaștere, iar eu speram să renasc într-o zi de primăvară, de mână cu el, în brațele lui, prin ochii lui, ce îmi aminteau de lumina soarelui.
Am iubit încă din copilărie luna Martie. Abia așteptam mărțișoarele, aparent  șnururi banale, care  pentru mine aveau o însemnătate aparte. Mereu am iubit primăvara pentru ciripitul păsărilor, pentru razele de soare călduroase, pentru vântul buclucaș ce se juca în părul meu, pentru pata de pistrui de pe pometele drept, pentru parfumul florilor ce se găsesc la fiecare colț de stradă.
  Iubesc primăvara, căci trezește în mine sentimente aparte. În acest anotimp, tocmai învățam ce înseamnă iubirea, privind-o cum se înfiripă în sufletul meu, timid, exact așa cum primele fire de iarbă ieșeau din pământul rece. Părea că am găsit dragostea în adevăratul sens al cuvântului, iubirea pură, reală, fără interese, pe care o întâlnești doar odată în viață. 
Iubesc primăvara pentru că îmi amintește de mama. Iubesc primăvara pentru că a împărtțit cu mine albastrul cerului ei frumos, pe care mi l-a așezat în privire. O privire ce devenea prea plină de el, precum și inima mea. 
Îl vedeam peste tot. Dimineața trezindu-se și zâmbindu-mi mieros, atunci când îmi beam cafeaua și îmi fumam țigara, atunci când pictam, căci îi simțeam ochii cercetându-mi orice mișcare. Era cu mine în fiecare minut, făcându-mă să mă simt ciudat  de bine,  de fiecare dată când îl surprindeam cu ochii fixați pe mine. 
 Era cu mine și acum și mă ținea de mână , în timp ce luasem la pas Centrul Orașului, plin de mireasma florilor de primăvară și de bâzâitul albinelor. Cerul senin ne privea cum începusem să ne bucurăm de iubirea ce ni se strecura în inimi, în timp ce soarele ne mângâia cu razele lui călduroase. 
Peste tot se găseau flori de toate culorile și parfumurile. La un  colț de stradă, o doamnă  trecută de cincizeci de ani, ne-a zâmbit  în clipa în care  ne-a văzut. Mergeam ținându-ne de mână și bucurându-ne unul de prezența celuilalt. În clipa în care am ajuns în dreptul ei, aceasta i-a întins lui Robert un buchețel de ghiocei.
— Deși este mic, seamănă cu iubirea pe care o citesc în ochii vostri. Pură, frumoasă, ce vă aduce zâmbetul pe buze.
Robert a luat buchețelul și mi l-a oferit. Ochii lui, plini de lumină, mi-au transmis fiori și căldură, în clipa în care privirile ni s-au unit. I-am zâmbit și, cu inima cât un purece, am prins buchețelul cu degetele tocite de la pensule. Am dus florile micuțe spre nas, inspirând mirosul fin, ce mi-a ajuns în toate simțurile. Am închis ochii înstinctiv și am scos un oftat scurt, de plăcere, printre buze. Atunci când am deschis ochii, chipul lui Robert m-a întâmpinat senin și zâmbitor. Acesta a scos o bacnotă din buzunarul din spatele pantalonilor și a întins-o femeii care a mulțumit fericită.
Am plecat ușor, îndepărtându-ne de locul plin de miresme dulci, cu mâinile împreunate și cu buzele creionate în zâmbete largi.
—Deși este mic, seamănă cu iubirea noastră, a spus el trăgându-mă în brațele lui și sărutându-mi tâmpla.
În brațele lui era bine. Mă simțeam de parcă îmi găsisem locul. El îmi era acassă, chiar dacă putea fi oriunde pe lumea aceasta.
Fântâna arteziană din mijlocul Pieței Sfatului ne-a îndemnat să  ne apropiem de frumusețea și splendoarea ei. Șiroaiele de apă  aveau un dans special, în sincron unele față de celelalte. Porumbeii zburau, plini de viață din calea pașilor nostri, ridicându-și aripile lungi spre Cer.
De când ieșisem din spital, Robert nu mai plecase în Capitală. Trupa alături de care cânta, a decis să ia o pauză, din cauza faptului că se închisese și ultimul local din București. Îmi spusese că nu mai pleacă, într-o dimineață cețoasă, în timp ce ne fumam liniștiți țigările pe balcon.
— Nu ma mai întorc acasă, a spus făcând liniștea dintre noi să se dizolve precum zahărul din cafeaua fierbinte.
Mi-am întors privirea ce până atunci contempla muntele din fața noastră, spre el și  l-am privit suspicios.
—Și unde o să stai?l-am întrebat, știind că nu avea voie să locuiască prea mult în campus.
—M-am tot gândit la acest aspect. Am niște bani, pe care i-am pus deoparte. O să închiriez o garsonieră și îmi voi căuta ceva de muncă. Vorbea cu mult calm și convingere și părea că nimic nu avea să îl facă să se răzgândească.
—Sper să pot pune casa mea din București în chirie, astfel nu ne-am face probleme cu banii.
—Iar eu aș putea începe să  îmi vând tablourile, i-am spus gândindu-mă la planul lui minunat.
Îmi doream mult să locuim doar noi doi și să punem bazele unei vieți împreună. Îl iubeam și recunoscusem acest lucru, pentru mine. Voiam să fiu cu el și viața  mea să își urmeze un curs frumos, în brațele lui. La început, m-a fermecat cu stilul lui plin de mister. Am visat să îi simt gustul, până în clipa în care l-am avut și l-am scăpat printre degete, exact cum se prelinge nisipul dacă l-aș cuprinde cu mâinile.
L-am urât, căci m-am simțit folosită și abandonată. M-a dezamăgit, după ce m-a făcut să mă entuziasmez. L-am evitat, căci am voit să îmi pansez singură sufletul și orgoliul rănit. Nu mi-am dorit să sufăr nici măcar o clipă, pentru că nu merita. Dar s-a întors și mi-a făcut crezurile să dispară odată cu rațiunea mea. A revenit în lumea mea și mi-a pus pe jar fiecare celulă din corp, aducându-mă la apogeu în fiecare clipă.
În acea dimineață fusese prima clipă când mi-am lăsat toată încrederea în el, iar inima mea nu mi-a mai aparținut.  Nu mai conta faptul că mă evitase în trecut sau că  încercase să fugă de mine, toate acele momente erau acum nesemnificative, în comparație cu ceea ce simțeam eu atunci când îl știam lângă mine.
—Vreau să te prezint alor mei, mi-a spus în timp în timp ce eu mă îmbătam cu parfumul ghioceilor.
Vântul  îmi răvășise ușor părul de culoarea nisipului ud, pe care încercam să îl așez după urechi. Era o zi perfectă în ciuda vremurilor tulburi pe care le trăiam. Ne născusem pe timp de pace, dar ne iubeam pe timp de război și nu era doar un război unde se pierdeau vieți în atentate și atacuri din plină stradă, era  și o luptă cu noi înșine, cu tot ce înseamnă convingeri proprii și depre societate. Era o lume nebună, din care înțelesesem că pacea nu era altceva decât, pauza dintre două războaie.
În acea zi  nu părea că frontul ajunsese la noi, că simțisem mirosul pregnant al morții, care își trecuse tăișul rece peste pielea mea. Pacea era vicleană, pe când războiul era real.
Robert nu îmi vorbise prea mult despre familia lui. Singurele momente în care amintea despre ei, erau clipe în care devenea ironic. Mă uimea faptul că voia să facă  pasul acesta. Era un lucru important pentru mine.
—Ești sigur că vrei să faci asta?l-am întrebat ridicându-mi ochii spre el.
—Nu vreau  decât să îți arăt  cine sunt, care îmi sunt rădăcinile. Îmi doresc să mă  cunoști întru totul, iar acest lucru presupune și lucruri mai puțin plăcute, precum să îmi cunoști familia. 
—De ce spui că este un lucru mai puțin plăcut?m-am încruntat, ferindu-mi privirea  de la soarele care mă orbea.
—Pentru că îmi cunosc familia, a răspuns ridicând o sprânceană.
Nu înțelegeam de ce spunea toate acestea despre familia lui. Nu știam ce putea fi atât de rău, până în clipa în care am călcat pe gresia din holul uriaș, al vilei unde locuia familia lui. Era o casă impunătoare, construită după o arhitectură în stil vechi, ce aducea cu vechile conacuri din secolul trecut.
M-am simțit intimidată de măreția imobilului, de perfecțiunea pe care o văzusem în curtea din față, în timp ce analizam iarba atent tunsă. Priveam când spre vilă, când spre Robert, îmi semăna mai mult cu fiul rătăcitor și abia în acel moment  am realizat de ce momentul cunoașterii familiei lui, nu era unul foarte fericit.
În clipa în care am intrat în holul mare , zugrăvit în alb, cu gresie neagră, care strălucea de curățenie , un fior rece m-a trecut pe sira spatelui. Mâna lui Robert a cuprins-o pe a mea, încercând parcă  să îmi ofere din liniștea lui. Nu era agitat, părea că oricum nu îi păsa  de ceea ce avea să se întâmple în acele clipe.
Mă gândisem mult la acele clipe, la modul în care este construită  familia lui.  Mă gândisem dacă semănau cu ai mei și dacă valorile mele însemnau ceva pentru ei. Îmi făcusem multe scenarii, pentru că îmi doream să fie totul perfect, dar abia atunci  realizasem că le făcusem degeaba.
Doi ochi reci mi-au paralizat întreg corpul, în clipa în  care s-au așezat pe mine. Mergeam oarecum teleghidată, ținându-mă cu forță de mâna lui Robert. Femeia care ne aștepta în capătul holului, avea în jur de cincizeci de ani, dar arăta impecabil din toate punctele de vedere. Părul și-l avea prins într-un coc perfect pieptănat la ceafă. Avea o expresie a feței neutră și înghețată. Ochii erau la fel ca a ai lui Robert, doar că nu îmi ofereau aceeași stare. În timp ce ochii lui mi se topeau într-ai mei, ai ei erau glaciari și îmi înghețau sângele în vene. 
Purta un compleu alcătuit dintr-o fustă tip creion, albastră, o bluză albă, de mătase și un sacou de aceeași culoare precum fusta. Pantofii stiletto păreau  a fi precum o ancoră, de care se agăța, căci stătea sprijinită cu toată forța în ei.
 M-a măsurat din cap până în picioare, până în momentul când am ajuns în fața ei. Apoi, între ea și Robert s-a creat o conexiune, prin care părea că ei comunicau telepatic. Se luptau parcă doar cu ochii. Părea că relația dintre ei doi era atât de acidă și de șubredă, încât vorbele ar fi fost mult prea puține, pentru a o întreține.
—Bine ați venit!ne-a spus cu vocea mult prea cristalină, fără a renunța din a îi transmite săgeți din priviri fiului ei.
—Mamă, ea este Ava, iubita mea, i-a spus acesta, în timp ce am întins mâna spre femeia impunătoare din fața mea.
—Sofia, a răspuns ea, acaparându-mi privirea cu ochii ei puternic conturați și intimidanți. Mi-a strâns mâna cu forță, transmitându-mi printr-o singură atingere o electricitate stranie.
—Pe aici, a spus  după ce mânile noastre nu s-au mai atins, făcându-ne semn spre living.
Încăperea era una imensă. Camera de zi era decorată în stil modern, deși casa prin exterior mă ducea cu gândul la polul opus. O canapea de dimensiuni mari, îmbrăcată în piele maro, stătea stingheră pe peretele paralel celui unde, o plasmă îmbrăca zidul alb. Parchetul închis la culoare era la fel de strălucitor precum gresia din hol.
 În fața canapelei erau așezate două fotolii masive, acompaniate de o măsuță de sticlă, așezată pe un covoraș gri. În capătul celălalt al camerei era o masă dreptunghiulară din lemn masiv, înconjurată de douăsprezece scaune de culoarea mahonului. În tavan erau sculptate spoturi ce difuzau o lumină caldă.
Sofia m-a privit lung, am putut vedea acest lucru cu coada ochiului, în timp ce analizam încăperea. Vedeam pe pereții albi nevoia de tablouri, frumos conturate, care să le completeze.
Ne-am așezat pe canapeaua pe care o admirasem cu mult timp în urmă și m-am cufundat în moliciunea ei precum o pisică. Doar că eu nu mă puteam simți relaxată din cauza unei energii care îmi strâmtora  starea de confort, provenită  de la femeia ai cărei ochi de sticlă  îmi analizau fiecare gest.
—Beți câte o cafea?ne-a întrebat aceasta, iar după ce Robert și cu mine am aprobat propunerea ei, a chemat-o pe Lara, o femeie trecută de prima tinerețe, care ne-a zâmbit cu șarm.
Spre deosebire de stăpâna sa, Lara, era o femeie cu o privire blândă și plină de căldură. Expresia feței i s-a modificat atunci când l-a văzut pe Robert și am putut citi în ochii ei mai multă dragoste decât am citit în ochii Sofiei. De fapt, în ochii Sofiei nu am găsit strop de afecțiune, deci nu mai era cazul să mă gândesc la iubire.
Robert s-a ridicat și a îmbrățișat-o pe Lara cu forță, lipindu-și trupul de al ei, precum un pui care tocmai și-a revăzut mama.
—Ea este Ava, i-a spus el după ce s-a desprins din îmbrățișare.
—Îmi pare bine, am zis, ridicându-mă, apoi strângându-i mâna.
—Și mie, a zâmbit femeia, ca mai apoi să se întoarcă spre bucătărie.
Atmosfera din acel loc era atât de încărcată, încât simțeam că lucrurile puteau scăpa de sub control oricând. Nu eram bine venită acolo, așa cum nici Robert nu era.
Imediat după ce cafelele au fost aduse și așezate pe măsuța de sticlă, o prezență masculină și-a făcum simțită prezența. Era un bărbat înalt, bine făcut, cu părul cărunt și atent tuns. Ochii lui albaștrii, erau la fel de goi, precum era cerul fără stele. Privirea lui era la fel de rigidă ca a soției lui și mă întrebam oare unde Dumnezeu nimerisem. Îmi trecuse prin minte faptul că Robert ar putea fi adoptat, dar m-am răzgândit rapid, atunci când am reprivit-o pe mama lui.
—El este soțul meu, George, a spus Sofia încercând să schițeze un zâmbet.
Dar oare un zâmbet nu pleca dinspre inimă? De ce ți-ai  forța chipul să deseneze o grimasă lipsită de emoție, doar  pentru a îți ascunde întunericul din suflet?
—Ava, am spus și am încercat să par calmă, în timp ce îi analizam cu atenție costumul și cravata bleu.
În spatele lui a apărut o copie a lui, mai tânără, cu mai puține riduri în jurul ochilor, dar cu aceeași expresie glaciară pe chip.
—Iar el este fiul nostru mijlociu, Marius, a adăugat femeia privindu-l cu admirație și cu drag.
Marius a înclinat ușor capul spre mine, apoi s-a așezat pe fotoliu la fel ca tatăl său, a luat o ceașcă de cafea din care a sorbit fără să mă scape din priviri.
—Ava, cu ce te ocupi?m-a întrebat Sofia, făcându-mă să îmi concentrez privirea și atenția asupra ei. |
—Sunt studentă, i-am răspuns, simțind că mi se ususcă gâtul.
—Ce anume studiezi, dacă nu sunt indiscretă, desigur, a continuat ea să mă chestioneze.
Eu am luat în schimb ceașca de cafea și am gustat din lichidul întuncat, care semăna cu furtuna pe care Sofia încerca să o ascundă de după zâmbetul fals.
—Artele. Sunt stundetă la arte, am răspuns și i-am analizat expresia feței, care rămânea la fel de neutră.
—Minunat, se pare că spiritul artistic trage tot la artă, a subliniat aceasta, privind către fiul ei cel mare.
  În acel timp, din capătul încăperii a apărul o tânără înaltă, subțire, de-a dreptul încântător de frumoasă. Părul ei lung era prins într-o coadă înaltă, atent pieptănată. Însă, cu cât se apropia, cu atât, chipul ei îmi devenea mai familiar. Când a ajuns în fața mea, am recunoscut-o. Fusese la tribunal, la procesul lui Victor și se certase cu Robert  chiar în fața mea. Aceasta m-a privit cu același dispreț, la fel ca prima dată și m-a făcut să mă întreb o mie de lucruri.
Ce căuta ea la acel proces?
Oare îi era apropiată lui Victor?
De ce mă privea pe mine cu acea ură?
—Ea este Maria, sora mea mai mică, mi-a prezentat-o Robert. Iar ea este Ava, iubita mea, a continuat acesta, adresându-se surorii lui.
—O cunosc, a vorbit ea tăios, de parcă avea limba tăiată în două, de unde îi ieșea venin. Din cauza ei, fratele meu a devenit un trădător.
Un val de căldură a pus stăpânire pe mine. Robert s-a schimbat la față și putea să jur că îi transmisese amenințări acesteia, din privire.
—Să nu exagerăm, draga mea, a intervenit Sofia. Ceea ce a făcut fratele tău, în legătură cu acel Victor, a fost primul lucru decent, după mult timp. În font, Victor nu este decât un golan, care și-a meritat lecția. Robert a stat și așa prea mult în preajma lui. Sper că și-a învățat lecția și că nu se mai apropie de familia noastră.
  Maria  a pufnit și s-a așezat lângă mama ei. Semăna mult cu aceasta, dar îmi părea că îi semăna și lui Robert.
—Surioară, te rog să vorbești frumos cu oaspetele nostru, căci am de gând să îi propun un proiect de  colaborare, dacă dorește, desigur.
—Aș fi încântată, am răspuns simțind cum Robert devine rigid lângă mine.
—Firma noastră este cam anostă, iar pereții ei ar trebui să prindă viață. Poate mâinile unui artist ne-ar prinde bine.
Maria și-a dat ochii peste cap, iar Robert a devenit tot mai rigid. Nu înțelegeam de ce simțeam o ironie în vocea lui Marius. Voia să își atace sora sau fratele? Dacă acela era un joc de al lui, preferam ca eu să nu iau parte la el.
—Și ce planuri ai pentru viitor?a intrat și George în discuție.
—Am de gând să îmi deschid propria expoziție cu tablourile mele, i-am răspuns pe cât de politicos am putut.
—Înteresant, mi-a spus el. Poate o să ai parte de proiecte mult mai mărețe decât atât.
Am  zâmbit forțat, căci am simțit privirea plină de ciudă a Mariei. Mă simțeam încolțită de mulți rechini periculoși, pregătiți mereu de atac. Eram prinsă la mijloc, iar acest lucru îmi oferea o stare de apăsare și de sufocare. Nu puteam respira, de parcă tot oxidenul din cameră dispăruse.
— O să merg la baie, am spus și m-am ridicat pentru  a găsi cât mai repede o ieșire.
—Baia este la etaj, a doua ușă pe stânga, mi-a spus Sofia măsurându-mă, din nou, din cap până în picioare.
—Dorești să vin cu tine?l-am auzit pe Robert că m-a întrebat.
—Nu, mă descurc singură.
Am ieșit din living și am fost fericită să văd că în capăt erau scările care duceau la etaj. Etajul era un loc întunecat și rece, ceea ce mi-a făcut pielea să mi se ridice pe brațe. Casa aceea nu semăna cu un cămin, așa cum oamenii care locuiau în ea nu semănau cu o familie.
Am deschis ușa băii și am aprins lumina. Oamenii aceia aveau o problemă cu negru, căci până și acea încăpere era decorată în tonuri închise. Am dat drumul la apă și mi-am privit reflexia din oglindă. Eram atât de palidă și de ștearsă. Eram prea simplă în acel decor. Frumusețea Sofiei și a fiicei ei era copleșitoare și apăsătoare, exact ca un parfum scump, dar al cărei esență era atât de puternică, încât îți întorcea stomacul pe dos.
Nu eram bine primită în acel loc, iar Robert era cu siguranță oaia neagră a familiei și cumva începusem să îmi dau seama de  ce Robert reacționa greu la sentimente și fugise atât de mine, cât și de iubirea mea. Crescuse într-un loc ca acela, el fiind un spirit liber, artistic, ei fiind rigizi și asprii.
Am coborât cinci minute mai târziu, luând o gură mare de aer, pregătită pentru o nouă rundă. Înainte, însă, de a intra în camera de zi, am auzit voci care se certau.
—Continui să mergi pe un drum nepotrivit, am auzi vocea Sofiei. Ea vinde tablouri, iar tu cânți în piață pentu câțiva lei. Ce viitor o să ai dacă nu îți revi? Încă mai este un loc liber pentru tine în firmă.
—Am mai spus că nu o să fiu marioneta voastră, l-am auzit pe Robert vorbind pe un ton dur.
—Și preferi să fii marioneta ei, s-a răstit Maria la el. Ți-a spălat mințile. Nici măcar nu știu ce ai văzut la ea.
—Ajunge, l-am auzit pe Robert strigând. Nu am venit aici să vă cer vouă permisiunea sau binecuvântarea. Am venit să vă prezint femeia care mă face pe mine fericit.  Nu încerca să o mai pui în comparație cu voi, că nu aveți cum și tu știi asta destul de bine.
O liniște asurzitoare se așezase în camera de zi. Un nod uriaș mi se pusese în gât și am simțit cum lacrimile îmi încețoșează privirea. Voiam să plâng, dar nu mi-am permis. Am înghițit nodul din gât și am tras aer în piept, înlăturând lacrimile din ochi, apoi a intrat înapoi în living.
—Iubito, plecăm, mi-a spus Robert ridicându-se imediat ce m-a văzut.
—Fugi ca un laș, a strigat Maria după el.
Nimeni nu a încercat să ne oprească. Am ajuns în dreptul iubitului meu, care m-a luat de mână și m-a scos din acel loc cumplit.