Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Epilog

Epilog
Robert

Viața nu poate fi numită o călătorie frumoasă sau o călătorie urâtă. Viața este o călătorie și atât. Nimic mai simplu nu? De când te naști ești aruncat într-un tren la întâmplare. Depinde doar de noroc dacă te naști la clasa întâi sau la clasa a doua, dacă trenul tău are vagon de dormit și vagon restaurant sau dacă este un tren vechi, mâncat de rugină și sărăcăcios.
Multă lume m-a învidiat căci mereu a părut că am avut multe șanse în viață, încă de la naștere. M-am născut într-o familie înstărită, modernă, plină de posibilități. Eram văzut un mare om al societății. Mă urcaseră deja pe unul din piedestalele lor înalte și mă priveau de acolo, fără ca eu să fi făcut ceva. Doar mă născusem în locul potrivit. Atât.  Însă  deși poți pleca cu avantaj de la start, pe drum pot exista obstacole și piedici care te pot întârzia mai mult decât ai crede.
În viața mea am făcut alegerile care am crezut că m-au avantajat pe mine. Am ales să fac muzică, deși familia mea a ales să mă judece. Mi-am ales proprii prieteni, deși aceștia au sfârșit prin a mă dezamăgi. Am cerșit iubirea de când mă știu. Am trăit din picăturile ce se mai scurgeau din când în când de la oamenii de la care trebuia să primesc izvoare nesecate de iubire. Mi-am făcut o impresie negativă despre iubire, despre femei și despre viață. Am fost un om vicios, un împielițat, am avut cele mai proaste anturaje și am refuat să cred în Dumnezeu. Toate acestea mi-au degerat inima. M-au sleit de puteri și m-au aruncat într-o gaură neagră care înghițea toată lumina din jurul meu. Am crezut că acel haos este normal. Am crescut înconjurat de critici și de insulte. Am fost mereu privit drept rușinea familie doar pentru că mi-am ascultat inima. Iar acest lucru este rău pentru familia mea.
Am avut însă norocul să o cunosc pe ea. Doi ochi albastrii, ce semănau cu două oceane adânci. Un suflet ce mi-a fost mereu călauză. O inimă plină de iubire și de dor. O femeie care m-a învățat că există și o altfel de lume, că există și alte căi. M-a învățat că pot iubi. Că nu trebuie să cerșesc iubire, pentru că este firesc să am parte de ea. Mi-a oferit toată iubirea pe care ea o purta în suflet. Și-a dezbrăcat trupul și întreaga ființă în fața mea, revărsând lumină într-un loc în care era totul în beznă.
Am lăsat-o să îmi dea tot mai bun din ea. Am privit-o cum se consuma, cum devenea de la o zi la alta mai slăbită și totuși cum nu se dădea bătută nici o clipă. Lumea de unde venea avea o lege simplă. Primești ceea ce oferi, doar că eu n-am știut să fac acest lucru. Am simțit ceea ce nu credeam vreodată că pot avea în suflet. Am iubit-o cum iubește un nebun, regina. Dar n-am știut cum. N-am știut să îi ofer decât bucăți din mine, frânturi din ce mai rămăsese în interiorul meu. O vreme am crezut că sunt de ajuns, apoi am realizat că ea se topește sub privirile mele neputincioase. Îngerul pe care îl cunoscusem eu se transformase. Căzuse în Iad pentru a mă salva și a mă duce cu ea în Paradis, dar a sfârșit prin a se rătăci în noroaiele Infernului. Și nu puteam face nimic, atât timp cât nu mă puteam apropia de ea. Nu o puteam privi în ochi. Nu îmi permiteam să fiu în preajma ei.
Eu cel care i-am fost salvator. Cel care îi inundam visele, cel care o umplea de plăceri nebănuite, cel care îi răvăseam părul și mintea, tocmai eu am lăsat ca ea să se piardă și să nu mai poată fi salvată.  Eu i-am fost călău și am împins-o în brațele suferinței, a neputinței. I-am furat toate speranțele și i-am distrus imaginea unei iubiri perfecte.
Ea, cea care era mereu cu zâmbetul pe buze. Ea, cea care mă suna. Ea, cea care chicotea precum un copil. Ea, cea visa mereu cu ochii deschiși și cu aripile larg deschise. Tocmai ea a picat și s-a lovit dureros de realitatea mea. S-a spart în mii de bucăți ce s-au împrăștiat în toate zările lumii, departe de mine.
Abia atunci am realizat cât de mult o iubeam. Atunci am realizat că mi-a dat tot ce a avut mai bun în ea, golindu-se pe sine pentru a mă umple pe mine. În timp ce eu străluceam plin de iubirea ei, ea era o umbră ce se stingea odată cu lumina zilei.
Și aveam să regret pe vecie ziua când am lăsat-o să plece. Ziua în care lacrimile i-au săpat cele mai adânci răni pe chipul ei frumos. Ziua în care m-a dat dracului și a dispărut. Ziua când m-a privit cu dispreț și dezamăgire. Abia atunci am realizat că nu meritam nimic din ceea ce dobândisem prin ea.
  Trenul mă legăna ușor. Priveam pe fereastră munții stâncoși îmbrăcați în alb și mă gândeam cum i-ar fi pictat ea. Oare cum i-ar fi așternut pe pânză. Oare ar fi folosit doar negru? Cândva obișnuia să folosească doar culori vii și frumoase. Trecuse atât de mult timp, însă ea îmi rămăsese întipărită în minte. Nu o puteam uita. O iubeam și în acea zi rece de iarnă, o zi la fel de mohorâtă la fel ca ziua în care am întâlnit-o.
Aș fi dat orice să îi mai fi văzut odată chipul. Să o pot zări, să îi pot  citi în albastrul ochilor acel licăr de speranță și iubire. Acum când credeam într-un Dumnezeu, pe care ea l-a împățit cu mine, părea că nu mai meritam să îmi asculte rugile.
  Trenul s-a oprit la cea mai importantă stație. Stația de unde ea obișnuia să se urce de fiecare dată. Exact precum stația unde trenul vieții mele a oprit și ea s-a urcat voioasă fără să știe că avea să fie cel mai crunt tren al vieții ei. Am privit acea stație înghețată parcă de timp și de vremea rece și am sperat să îi pot zări chipul. Era ciudat căci, deși nu o mai văzusem de mult și eram atât de aproape, mă simțeam de parcă îi auzeam bătăile inimii sau de parcă îi inspiram pafumul. Aveam același gol în stomac ca de fiecare dată când știam că trebuie să o văd, aceeași neliniște pe care o aveam atunci când trebuia să o întâlnesc. Doar că durerea devenea mai mare cu cât știam că ea nu mai era acolo și că nu va mai fi.
  Trenul a plecat ușor de pe loc, așa cum o face la fiecare stație, apoi a început să gonească ușor pe șine, fără să țină cont că ar putea să îi sară ceva în cale, fără să îi pese că acea gheață l-ar putea face să deraieze de pe șine. Mi-am întors ochii ușor spre vagonul aproape pustiu. Războiul se terminase de aproape doi ani. Lumea începea să își reia cursul normal al lucrurilor. Iar timpul estompa ceea ce cândva era teroarea care ne încărca zilele. Teroare pe care nu am simțit-o atât timp cât am avut armura iubirii ei.
Ochii mei  au cercetat acel loc parcă căutând ceva anume și au căzut pe o siluetă mică și slabă de femeie. Părul ei era tuns până la baza gâtului. Puteam recunoaște acel păr dintr-o mie, chiar dacă era vopsit  acum în culoarea celor mai  prețioase perle. Mâinile acelea fine ce conturau pe pânză, cu un cârbune, negru, munții întristați de sufletul ei distrus, mi-au fost alinare și salvatoare inimii mele. M-au pansat până când au obosit. Iar când eu am fost vindecat, ele s-au îmbolnăvit. Acel nas micuț și firav îndreptat în jos, era cândva definiția gingășiei. Nu îmi puteam  lua ochii de la ea. Nu îmi venea a crede că urcase din acea stație. Inima îmi tresărea ca o nebună. Șimțeam că din cauza agitației aveam să mor. Mă topeam căci puteam să o privesc, dar nu o puteam atinge. Puteam să o admir, dar de la distanță.  Și durerea se adâncea, dorul îmi sfâșâia inima, făcându-mă să mă urăsc și mai mult. Mi-aș fi dorit să dispar, să mor, să se  deschidă o gaură sub mine și să dispar. Dar nu s-a întâmplat acest lucru, ci ea și-a ridicat chipul frumos în  direcția mea, privind nedumerită spre mine, cel care o privea cu ardoare. Ochii ei de un albastru glaciar mi-au înghețat sângele în vene. Ea urcase iar, de la aceeași stație, dar nu mai era ca altă dată. Nu mai era același om. Nu mai urcase pentru a mă iubi, pentru a mă dojeni  și pentru a mă vindeca. Urcase pentru a îmi reaminti cât de neînsemnat am fost în fața iubirii ei sacre și pentru a îmi arăta ce făcusem unui înger, care nu făcuse altceva decât să mă iubească. Să mă iubească, distrugându-se pe ea. Unii numesc acest lucru prostie, naivitate sau inconștiență. Eu o numesc putere, dăruire și dragoste necondiționată. Un izvor de dragoste, ce părea cândva nesecat, acum fiind înghețat.