Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 19

Robert

Aveam mașina oprită pe avarii și priveam spre telefonul  din care se auziseră sunete ciudate, înainte ca apelul să se oprească. Am apelat-o din nou, însă a intrat căsuța vocală. Îi auzisem râsul jucăuș, înainte ca o bubuitură puternică să se audă din difuzor. Înainte să pierd legătura cu ea, se auziseră câteva vocii care strigau și sunetul unui geam care s-ar fi spart. Mă înspăimânta gândul că i s-a întâmplat ceva rău. Nu putea să fie din nou în pericol, nu acum când știam exact ceea ce voiam de la viață. Seintimentele nu îmi fuseseră niciodată mai clare. Nu mă îndrăgostisem nicicând atât de puternic de altcineva. Este adevărat că fusesem confuz și că fugisem de fiecare dată de ea și de senzațiile, pe care le experimentam atunci când eram în preajma ei, doar că toate se clarificaseră în mintea mea și era gata să îi ofer tot ce aveam eu mai bun.
 Trebuia să ajung la Centrul Comercial unde Ava împreună cu prietena ei se aflau. Trebuia să o găsesc așa cum îi promisesem la telefon. Aveam presentimentul că ceva foarte rău s-a întâmplat. Mă apăsa cu putere pe piept o stare de teamă și nu știam de unde trebuia să încep. Apoi am încercat să mă calmez. Nu puteam să o găsesc dacă eram agitat și dacă nu  eram stăpân pe mine. Nu era momentul să mă las condus de sentimente. Am pus pe GPS adresa celui mai mare mall din oraș, apoi am intrat din nou pe șosea, călcând cu putere accelerația.
Orașul era gol, de parcă Apocalipsa își făcuse apariția. Doar câteva mașini erau pe drum, iar sensurile giratorii unde nu era nimeni, îmi dădeau fiori. Brașovul era un loc întortochiat. Era un oraș mic, dar avea prea multe sensuri unice sau străzi interzise. Vântul bătea cu putere, copacii de pe marginea străzilor aplecându-se cu greutate. Era ciudat să circul cu mașina într-un loc atât de puțin aglomerat, venit din Capitală, acolo unde pentru a o străbate de la un capăt în celălalt, trebuia să aștept în trafic mai bine de două ore. Aici, nu avusesem nevoie decât de cinsprezece minute.
Mall-ul se vedea din depărtare, fiind înconjurat de stâlpi înalți cu publicitate. Era mare cât toată strada care se întindea în fața mea, iar înălțimea lui  te lăsa cu gura căscată.  Ceva însă mi-a distras atenția de la aspectul Centrului Comercial și anume, mașinile de poliție, de pompieri și salvările. Sunetul sirenelor  vuiau cu putere și goneau pe șosea, direcția lor fiind îsuși mall-ul. Imediat după aceea, telefonul meu a primit o alertă, ce era afișată cu majuscule pe ecran, vibrând în continuu.

„CĂTRE TOȚI CETĂȚENII ORAȘULUI BRAȘOV ȘI CĂTRE TOATE PERSOANELE CARE SE AFLĂ ÎN TRANZIT, VĂ  RUGĂM SĂ EVITAȚI ZONA CENTRULUI COMERCIAL „AFI”. O BOMBĂ A EXPLODAT ÎN INTERIORUL ACESTUIA. ÎN AER S-AU DEGAJAT DEJA GAZE TOXICE, AȘADAR VĂ RUGĂM SĂ RĂMÂNEȚI LA ADĂPOST PÂNĂ LA STINGEREA INCENDIULUI ȘI PÂNĂ LA PRINDEREA FĂPTAȘILOR.’

Am recitit mesajul pentru a mă asigura că am citit bine și am închis alerta. Acest gen de alerte se primeau tot timpul, de când începuse războiul. Orice incident, orice revoltă sau atac era semnalizat pe fiecare dispozitiv inteligent. Până și pe televizoarele de ultimă generație începuseră să apară acele alerte împreună cu mesajele lor. De obicei, oamenii erau rugați să rămână în case sau la cel mai apropiat adăpost, până la noi oridine. Apoi poliția și armata începeau să patruleze pe străzi pentru a se asigura că nimeni nu încalcă regulile impuse. Dacă erai prins de către aceștia pe străzi, în acele intervale, trebuia să îți justifici un motivul urgent, ce trebuia notat pe o declarație tipizată.
 Îmi displăcea genul acela de control al populației, prin care ni se transmitea că totul se face pentru binele nostru. Dar nu vedeam nici o acțiune pentru stoparea violenței și ale atacurilor din plină stradă și a locurilor aglomerate. Oamenii mureau nevinovați, din cauză că fuseseră în locul nepotrivit. Nu puteam crede că Ava era într-o asemenea situația și ura pentru situația în care ne aflam s-a amplificat și mai mult. Uram să fiu controlat, uram să mi se impună lucruri și voiam cu disperare să revin la viața mea de dinaintea acestui război, când puteam ieși noaptea afară, fără să fiu amendat, când puteam să mă plimb stingher oriunde, fără să mă tem că  era un loc nesigur, când nu stăteam cu grija că cei dragi mie ar putea păți ceva în orice moment.
 Nici o stradă, nici un loc din această lume nu mai era sigură. Periolul era peste tot, iar reluarea vieților noastre frumoase era departe. Am mutat pe canalul de știri, în timp ce așteptam în sensul giratoriu să treacă toate autospecialele, ascultând noutățile. După cum mă așteptam, deja se vorbea despre un posibil atac cu bombă, la cel mai mare mall din Brașov, într-o oră când era destul de aglomerat. Crainica spunea că deja se instalase codul roșu. Iar codul roșu nu era deloc bun. Se închidea orașul și se insitituia o conducere militară a acestuia până la soluționarea problemei.
Pielea îmi era furnicată de senzații ciudate de ură și repulsie. Femeia pe care o iubeam era înăuntru și nu puteam lua legătura cu ea. Am ieșit din sensul giratoriu și am parcat mașina pe marginea drumului, apoi am alergat spre intrarea mall-ului unde deja se aflau sute de persoane. Unele apucaseră să  iasă înainte de explozie, altele intraseră să ofere primul ajutor înainte de sosirea medicilor. Conducerea mall-ului evacuse deja persoanele care nu erau rănite și care nu aveau cu ce ajuta și rugau să nu plece nimeni până la sosirea autorităților. Fiecare ajuta cu câte ceva. O femeie dădea apă unui tânăr, angajat al mall-ului, care ieșise pe picioare, dar era rănit și negru de fum. Avea pielea desprinsă de pe membre și era lovit în zona capului.
 Erau multe persoane care ieșiseră singure din interior și spuneau cu disperare că mai erau înăuntru mult mai multe, care erau prinse între ziduri sau geamuri sparte, lifturi sau toalete, dar și că erau mulți morți. M-am înfiorat la auzul cuvintelor lor și am înaintat în mulțime căutând-o pe Ava. Dar era extrem de greu căci erau prea mulți oameni, prea multe persoane rănite, prea multe voci. Am la o parte cu mâinile, tot ce aveam în cale, și în ciuda protestelor unora, am reușit să ajung  în față.
—Domnule, nu aveți voie să treceți decât dacă sunteți medic sau personal acreditat să ofere ajutor, mi-a spus un bărbat de la firma de securitate.
—Iubita mea este înauntru, am strigat spre el, încercând să intru.
—Cu toții avem pesoane dragi în interior, dar trebuie să ne păstrăm calmul. Nu puteți intra, agresorii sunt încă acolo, iar eu am ordine clare.
—Ava! am strgat cu putere în speranța că mă va auzi, că va veni la mine. Însă era în zadar, căci singura voce ce se auzi după, a fost ecoul meu, ce s-a întors ca un boomerang și m-a lovit direct în față.
Poliția  a ajuns imediat și a închis zona, apoi a început să investigheze situația și persoanele de față.  Pompierii au intrat pentru a salva persoanele rămase în viață și pentru a scoate cadavrele. Iar medicii deja resuscitau pe cei care ieșiseră singuri, dar care erau grav răniți.
—Erați aici când s-a produ exploxia? m-a întrebat un bărbat în uniormă, atrăgându-mi atenția spre el. L-am privit și l-am analizat scurt. Nu avea mai mult de patruzeci de ani, era mic de statură și foarte corpolent.
—Nu, trebuia să mă întâlnesc cu iubita mea, am venit să o iau, am ajuns la câteva minute după, i-am răspuns, în timp ce mă uitam disprerat spre ieșire, sprerând să o găsesc pe Ava.
—Ne pare rău, dar trebuie să părăsiți perimetrul și trebuie să vă adăpostiți, este un loc periculos, mi-a vorbit bărbatul, așezându-și cu atenție chipiul.
—Toată țara aceasta este un loc periculos, credeți că pot fi în siguranță undeva anume? Vreau doar să îmi scot iubita de acolo și să mă asigur că este în viață.
—O vor scoate colegii nostri. Nu aveți voie să rămâneți!
Vocea polițistului suna vag în mintea mea. Eram prea atent la persoanele ce ieșeau din clădire. Trebuia să fie și ea pe acolo și trebuia să fie bine. Chiar în clipa în care polițistul a dorit să pună mâna pe brațul meu pentru a mă îndepărta, am văzut-o pe Ava ieșind, însoțită de doi medici. Era pe picioarele ei, dar era rănită grav. Am sărit din locul unde mă aflam și am fugit spre ea. Era plină de sânge, fața îi era neagră de fum. În umeri avea bucăți e cioburi, iar pielea de pe mâini era plină de sânge și de vânătăi. Era lovită grav la cap, căci sângele i se prelingea pe față, părul lipindu-i-se de pielea murdră și transpirată.
Și-a rotit ușor ochii spre mine. M-a privit absentă, ca și cum nu m-ar fi recunoscut. Eram oprit în fața ei  și am analizat-o scurt. Nu mai fusesem acolo să o protejez și să o salvez. Nu ajunsesem la timp, și parcă vedeam mustrarea acesteia  în ochii ei. Ochii ei goi, parcă m-ar fi învinovățit că nu am fost acolo, pentru ea.
Cei doi paramedici au tras-o ușor după ei. Corpul ei s-a mișcat, dar ochii au rămas pe mine. Am privit-o câteva clipe cum se întepărtează, apoi am început să alerg spre locul unde îmi parcasem mașina. Câțiva stropi mi-au căzut pe față, ca mai apoi, o ploaie torențială să înceapă. Picăturile de ploaie cădeau cu repeziciune, creând băltoace la fiecare pas.
Alergam prin ploaie, sperând să ajung înainte ca ambulanța să plece. Eram ud, din cap până în picioare, apa rece se scurgea de pe hainele mele de parcă tot Universul complotase împotriva mea. Eram vinovat. O lăsasem singură în timp ce am fugit ca un laș, de propriile sentimente. Acum trebuia să plătesc fiecare greseală, dar nici o pedeapsă din lume nu mă putea ține departe de ea.  Aș fi coborât în  Iad pentru ea, căci aș fi suportat o eternitate de suferință, decât să suport lipsa ei.
Am ajuns într-un suflet la mașină, deși am avut impresia că a trecut un secol, și am deschis portiera cu forță.  M-am așezat pe scaun și m-am strâmbat la contactul pielii cu hainele mele ude. Inima îmi bătea nebunește  din cauza efortului fizic și al adrenalinei, care îmi dădea sângele în clocot. Mi-am reglat respirația și am călcat cu forță accelerația.  Am parcat mașina în spatele ambulanței, unde Ava ajunsese și i se verificau  semnele vitale. Medicul, îmbrăcat într-o haină portocalie, ce avea o cruce mare pe spate, i-a scos bucățile de sticlă, pe care aceasta le avea în spate, apoi au închis ușile, pornind sirena. Am demarat cu viteză spre șosea, urmând ambulanța, până la spital.
 Drumul era liber, nici o altă mașină nu era pe stradă. În timp ce urmăream  mașina care îi era salvare Avăi, prin gând mi-au trecut tot felul de lucruri înfiorătoare. Dacă aș fi plecat mai târziu cu jumătate de oră, nu aș mai fi găsit-o. Eram într-un oraș necunoscut, iar misiunea se a o găsi avea să fie foarte dificilă.  Mă închipuiam alergând dintr-un spital în altul, în timp ce poliția m-ar fi urmărit la fiecare pas. Mă îngrozea  gândul că aș fi putut să o caut până și la morgă.
 Mi-am alungat toate gândurile care se loveau în mintea mea, între ele, și am urmat mașina salvării în curtea spitalului. Bariera era ridicată , iar paznicul ce stătea în ghereta metalică, m-a privit fără interes, prin geamul mare. Am parcat rapid mașina, în primul loc găsit liber, și am coborât alergând spre ea. Paramedicii au scos-o de o targă cu roți și au dus-o direct în spital. Ploaia se întețise și abia mai vedeam pe unde să alerg. Ochii  îmi erau plini de apă, iar vederea îmi era încețoșată, din această cauză.
Ușile mari, de sticlă, s-au deschis atunci când am ajuns în dreptul lor. În hol era o liniște deplină, pe fundal  auzindu-se doar ropotele ploii.  Am înaintat spre agitația din interiorul spitalului, lăsând acea liniște apăsătoare la intrare.
Medicii alergau în toate părțile, iar asistentele îi urmau grăbite. Ploaia de afară se transpunea cu ceea ce era în interiorul spitalului. Mereu natura a transmis ceea ce se găsește în sufletele noastre. Atunci când lumea era mai bună și mai frumoasă și vremea era la fel, iar natura se bucura de acest lucru. Atunci când, noi, oamenii, am luat-o razna, totul s-a întors pe dos. Nici Planeta pare să nu ne mai dorească. Natura se dezlănțuie asupra noastră, cu aceeași furie pe care și noi o folosim cu semenii nostri.
 Stăteam împietrit în mijlocul holului unei săli de așteptare, privind cum cadrele medicale se  agitau, în timp ce ambulanțele aduceau și alte victime.
—Vă pot ajuta cu ceva?m-a întrebat o voce de femeie, ce venea de la recepție.
Era o tânără cu părul negru și lung, ce mă privea pe sub  genele lungi și dese, care erau cu siguranță false.
—Iubita mea a fost adusă cu ambulața acum puțin timp. Aș dori să știu starea acesteia și eventual să discut cu un medic.
Momentul în care am pronunțat cuvântul “iubita”, o energie necunoscută a pus stăpânire pe mine. Era straniu să pronunț acest apelativ, gândindu-mă la ea, de mai multe ori în aceeași zi. Mă simțeam plin de viață, ca și cum  aș fi aparținut de ea, deși nu meritam nici o secundă acest lucru.
O iubeam, iar acest fapt îl simțeam doar gândindu-mă la ea, la faptul că ne vom revedea curând. Cuvântul “iubire” era prea măreț pentru unul ca mine, dar iată-mă gândindu-mă la acesta încontinuu.
—Numele acesteia, vă rog, mi-a răspuns bruneta, privind în monitorul din fața ei.
—Ava Ionescu. A fost  adusă acum maxim zece minute.
—A fost în mall-ul cu explozia?
—Da!
Femeia a tasta ceva pe tastatura computerului, timp în care am crezut că secundele nu mai trec. Câteva asistente au trecut pe lângă mine și au început să îi ceară recepționerei diverse hârtii. Am încercat să îmi păstrez calmul și să  aștept liniștit, deși ma simțeam aproape invizibil în fața lor.
“Ești într-un spital de urgență. Poate hârtiile acelea sunt  chiar pentru Ava!” mi-am spus în gând, încercând să nu las emoțiile să mă controleze.
—Iubita dumneavoastră este încă la investigații! Vă rog să luați un loc în sala de așteptare, o să fie nevoie de dumneavoastră atunci când medicul va dori să discute cu un membru al familiei, a vorbit recepționera încă privind în ecran, după ce au plecat  asistentele.
I-am bombănit un mulțumesc  și m-am așezat pe un scaun  de plastic, așteptând. Mă gândeam la cum se simțea Ava în acele momente. Ce o durea? Dacă nu mai era conștinetă? Dacă starea avea să se agraveze? Mă temeam ca, nu cumva,  organele interne să îi fi fost afectate  sau că inima i-ar putea ceda. Iar toate aceste lucruri se învârteau în mintea mea, căci teama de a nu o pierde se aplifica de la o clipă, la alta. Abia o regăsisem. În acea zi fusese mai apropiată de mine, decât niciodată. Mă simțeam ca și când mi-ar fi oferit în sfârșit șansa de a mă revanșa și tocmai atunci, viața a tras-o departe de mine. Ca și cum, oricât m-aș apropia de ea, aceasta s-ar îndepărta.
Acele ceasului ce se afla în perete, se învârteau stingher, în timp ce eu îl urmăream la fiecare ticăit. Holul unde așteptam  era aproape gol, fiind umplut doar de sirenele ambulanțelor și de agitația provocată de un alt pacient adus.
Ușa sălii de operații s-a deschis după multe ore, iar de dincolo de ea a ieșit un bărbat cărunt, trecut de cincizeci de ani. M-a fixat cu privirea și s-a apropiat cu pași mărunți spre mine. Brusc am simțit că inima o ia la sănătoasa, așezându-se în gât. Toate emoțiile din lume mă năpădiseră și simțeam că, dacă nu avea să îmi vorbească mai repede, aveam să mor. De pe chipul său neutru nu puteam înțelege nimic. Nu îmi puteam da seama, doar privindu-l, dacă îmi aducea vești bune sau vești rele.
—Sunteți rudă cu domnișoara Ava Ionescu?m-a întrebat acesta după ce a ajuns în dreptul meu.
—Da, sunt  iubitul ei, am răspuns încercând să rămân calm, dar frământându-mi mâinile transpirate.
—Ava este o persoană norocoasă, a început acesta să spună. I-am făcut toate analizele și tipurile de radiografii și nici măcar un organ intern nu i-a fost afectat. Câteva cioburi i-au fost extrase din umărul stâng și omoplat. Are câteva răni pe membre, din cauza faptului că a căzut altcineva peste picioarele sale. O vom ține sub observație și vom păstra sub control rănile, pentru a nu se infecta.
Era o norocoasă! Am zâmbit în sinea mea și am răsuflat ușurat. Doar că nu știam cine era mai norocos: ea sau eu? Ea era norocoasă, căci scăpase din necaz fără mari probleme, însă eu eram norocos, deoarece nu o pierdusem așa cum mă temusem. Aveam șansa pe care o cerusem și mai trebuia doar să dau tot ceea ce aveam eu mai bun.
—Vă mulțumesc, domnule doctor, am răspuns strângându-i mâna. Când o pot vedea?
—În acest moment doarme, din cauza faptului că a trebuit să suporte dureri care au epuizat-o.  Totuși puteți să o vedeți pe geam, a adăugat medicul și mi-a făcut semn să îl urmez.
  Am făcut stânga pe un coridor lung, în capătul căruia am făcut dreapta pe scări și am urcat un etaj. Ava dormea într-un salon, fiind conectată la aparate ce îi monitorizau toate stările. Chipul ei era palid, fiind curățat de fumul negru. Se vedeau câteva zgârieturi pe fața sa și o lovitură la cap, care era atent pansată. Pe brațe i se întindeau câteva vânătăi urâte, pe care aveam să le îngrijesc, cu atenție.
—Sunt aici, iubita mea, am spus privind prin sticla groasă prin care o vedeam, atât pe ea, cât și reflexia mea. Eram exact așa. Unul și același. Eram unul în celălalt și totuși eram atât de departe. O vedeam și nu o puteam atinge. Eram uniți și totuși despărțiți. Însă, acest lucru avea să se sfârșească. Din acea clipă nimic nu ma mai lua de lângă ea.