Pe tine cum te poate schimba prezentul?
Într-o lume plină de ură, a războiului, în care tronează doar haosul, Ava încearcă să își găsească un echilibru. Însă viața ei nu are cum să mai fie la fel odată ce războiul a început.
Tânăr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 9
Vopseaua mov s-a scurs pe degetele de la picioare în clipa în care am vrut să pun o cantitate mica pe pensulă. Mi-am ridicat privirea în sus, înghițind o înjurătură și am suflat spre șuvița de păr care îmi atingea fără rușine fruntea. Îmi pusesem ziare rupte peste tot în zona de pictură, știind că aveam să murdăresc parchetul la un moment dat, însă trebuia să recunosc că îmi plăcea și cum se vedea.
Am luat pensula, pe care am pus iar vopsea mov, și am început să conturez o creastă a muntelui schițat în negru. Pictasem și un copac mare, plin cu flori violet, flori care se desprindeau de copac zburând spre munte. Muncisem la acea pânză câteva zile bune și probabil mai aveam de lucrat la el. Trebuia retușat, trebuia să îi conturez luminile și umbrele și trebuia să trasez micile detalii. Iar toate acestea îmi luau mai mult decât pictara în sine.
Două bătăi în ușă m-au făcut să arunc pensula pe marginea șevaletului și să pornesc spre sursa sunetului. Oricare dintre cele două noi prietene ale mele nu și-au găsit momentul potrivit să vină. Mi-am trecut mâna peste fruntea transpirată și mi-am strâns cocul mai bine în vârful capului. Îmi plăcea atunci când pictam să am un anumit ritual. De obicei pictam desculță, cu părul prins într-un coc în vârful capului, din care lăsam să îmi cadă leneșe câteva șuvițe de păr. Atunci când intram în acea transă, plină de inspirație, nu îmi plăcea să fiu deranjată, iar ciocănitul acela la ușă îmi tulburase toată starea.
În general, eram un alt om atunci când mă lăsam purtată de ceea ce pictam. Intram într-o lume a mea, departe de dureri, departe de lume, departe de oameni și uneori departe de mine. Îmi conturam lumea mea. Locurile preferate din minte și locurile minunate din suflet. Pe unele dintre ele neîntâlnidu-le niciodată în realitate.
Am apăsat pe clanță, iar atunci când ușa s-a deschis am simțit că totul în jurul meu s-a oprit. S-a oprit timpul, inima mea s-a oprit din a mai bate, respirația mi s-a oprit și ea. Nu auzeam altceva decât vâjâitul propriilor urechi, în timp ce ochii îmi rămăseseră blocați pe el și pe zâmbetul lui perfect. Ochii lui de chihlimbar păreau că se topeau în lumina soarelui ce se strecura prin spatele meu. Buzele lui s-au arcuit într-un zâmbet cât toată fața, lăsând să i se vadă cele două gropițe din obraji.
—Fata care intră mereu în belele, mi-a spus afișându-și dinții perfecți.
—Robert?! a fost tot ce am putut spune, din cauza șocului.
—Nu, am trimis o hologramă special pentru tine, a răspuns fixându-mă cu privirea.
Mi-am dus o palmă la frunte, mental, apoi am încercat să mă comport cât de normal.
