Pe tine cum te poate schimba prezentul?
Într-o lume plină de ură, a războiului, în care tronează doar haosul, Ava încearcă să își găsească un echilibru. Însă viața ei nu are cum să mai fie la fel odată ce războiul a început.
Tânăr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 3
Sala era plină de studenți pregătiți pentru primul examen din sesiune. Era liniște, fiecare semnându-și numele pe foia încă goală. Mă urcasem în ultimul rând al amfiteatrului, departe de marea de colegi, care se îmbulzea în primele rânduri. Voiam să îmi feresc fața plină de vânătăi, de ochii curioșilor. Deși mi se desumflase fața, sub ochiul stâng mi se întindea o vânătaie urâtă care mă durea la atingere. Buza de jos era ușor imflamată și vorbeam cu dificultate. Nasul îmi era spart, dar nu se vedeau decât niște zgârieturi nesemnificative. În schimb mă dureau oasele și mușchii, aveam răni pe brațe și pe picioare. Mă dădusem cu mult machiaj înainte de a pleca de acasă, și deși atenuase rănile, tot de vedea că fusesem lovită.
Nu aveam prieteni în facultate, ci doar câțiva colegi pe care îi mai salutam din când în când și discutam rareori despre unele cursuri. Nu îmi făceam prieteni decât foarte rar, din cauza lipsei de încredere pe care o acumulasem pe parcursul anilor. Cu toate acestea, voiam să mă feresc de eventualele întrebări venite din partea lor. Nu voiam să îi văd dându-și coate și șușotind despre felul în care arătam.
Pentru acel examen nu învățasem aproape deloc. După ce plecase Robert în acea seară, mama mi-a curățat sângele uscat, m-a ajutat să îmi spăl rănile, pe care am aplicat gheață pentru a se desumfla. Albert a stat mai bine de două ore pentru a se asigura că sunt bine și m-a pus să îi povestesc cu lux de amănunte tot ceea ce mi se întâmplase. Îmi promisese că avea să îl găsească pe făptaș și că avea să îl facă să plătească. Evident îmi oferise câteva zile libere pentru a mă recupera.
Nu închisesem un ochi toată noaptea aceea și nici seara trecută. Cum încercam să adorm, în fața ochilor îmi apăreau imagini cu bărbatul care mă atacase și cu loviturile pe care mi le dăduse. În plus, mă dureau atât de mult oasele, încât era un chin atunci când încercam să stau întinsă pe pat. În toate acele ore am privit cu ochii pe tavan și am continuat să pictez la tabloul pe care începusem să îl schițez cu o săptămână în urmă. Nu puteam să mă concentrez la învățat sau la nimic altceva. Mintea mea fugea de la Victor la Robert și de la Robert la Victor. Erau prieteni din copilărie. Erau total opuși. Unul umbla prin periferie ca ultimul om al străzii, celălalt avea o casă uriașă și arătat ca un gentalman. Unul m-a atacat, celălalt m-a salvat. Și cu toate acestea erau acestea erau cei mai buni prieteni. Sau cel puțin așa credea Robert, care părea că încă alerga să își salveze amicul.
Din acest motive eram în dubii în a îi crede bunele intenții ale salvatorului meu. Mă salvase doar pentru a îi scăpa fundul lui Victor sau chiar era un om bun? Albert privea cu neîncredere intențiile lui Robert spunându-mi că nu trebuia să iau de bun nimic din ce îmi spunea acesta, mai alea că era amic cu atacatorul. Dar oare de ce încă mă gândeam la el? Ce anume îmi rămăsese întipărit în minte de nu aveam cum să îi șterg imaginea de pe retina? Profesoara postă cele două subiecte pe ecranul mare aflat în fața noastră. Uram "Istoria Artelor". O făcusem încă din prima oră de curs și o făceam și acum când trebuia să mă strecor și să trec de acest examen. Supraveghetorii au început să se plimbe printre noi și să ne privească cu suspiciune. Am oftat încercând să elimin greutatea ce mi se lăsa pe piept și mi-am lăsat ochii în foaie. Nu știam nimic. Doar un miracol mă mai putea salva acum.
