Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 23

Să ai  încredere în oameni nu este mereu cea mai corecta decizie. Atunci când ești dezamăgit încă din copilărie, de oamenii care ar trebui să îți clădească încrederea de sine și să te facă să nu fii speriat de ceilalți oameni, oricine altcineva ar veni pe parcurs  și ar încerca să te schimbe, ar fi de prisos. Totuși  oamenii care nu se încred în nimeni, au mai puțin de pierdut față de cei ca mine,  care prind încredere atunci când devin atașați de cineva. Eu am sperat mereu că pot schimba multe prin iubire, dar nu aveam dreptate. Oamenii sunt diferiți, oamenii nu sunt statornici, oamenii sunt schimbători  și cameleonici. Se adaptează la orice situație și se pot schimba radical, foarte rar în bine, cel mai des în rău.
Iubirea nu poate schimba pe nimeni, căci nu poți schimba pe cineva care nu dorește să fie ajutat. Iubirea vine la pachet cu ancore care ne agață de persoana dragă, iubirea doare atunci când acestea se desprind și cad în gol.
 I-am arătat lui Robert ce înseamnă o familie, în ziua petrecută acasă la părinții mei. A privit un tablou frumos schițat de noi, cu zâmbete și cu dragoste, deși știu că  a făcut-o cu inima strânsă. Mi-am dorit mult să îl fac să se acomodeze și să realizeze că familia lui era defectă, doar că nu trebuia să fie și el așa. Am vrut să îi arăt că inima lui era plină de iubire neîmpărtășită, pe care o poate oferi oamenilor pe care îi întâlnește. Mi-am dorit să își arunce ancora acolo și să poposească pentru totdeauna în sânul familiei mele.
După seara petrecută în casa mamei lui, am simțit nevoia de îmbrățișarea caldă a mamei  mele, de mâncarea ei caldă și bună. Am simțit nevoia să mă tachinez cu fratele meu mai mare și să mă mai simt încă odată fetița tatălui meu. Am simțit nevoia să împărtășesc zâmbete și să primesc îmbrățișări care să-mi rămână pe suflet mult timp după ce voi fi plecat. Le-am prezentat oamenilor care mi-au dat viață, pe bărbatul care mi-a salvat viața, care și-a sacrificat prietenia pentru dreptate și care mi-a cucerit inima. Ei îl știau deja, căci doar ce mai venise la noi în casă. Totuși în calitate de iubit al meu, a fost primit diferit.
Mama a pregătit păcintă cu mere, sarmale, mămăligă și friptură de pui cu legume. A făcut ceai și cafea și a procurat din timp alune și nuci, preferatele mele și a umplut casa de o atmosferă care îți copleșea inima. În clipa în care am intrat în casă, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Adormisem multe nopți cu gândul că aș putea să îi pierd în acele vremuri negre. Mă temeam că nu petrecusem suficient timp împreună cu ei, din cauza faptului că fusesem egoistă și îmi alesesem visul, deși era așa departe de ei. Nu voiam să îi dezamăgesc, voiam să îi știu mândrii de mine, să privească munca mea cu dragoste și să-și spună că toată strădania a meritat.
 Robert nu prea a fost în largul lui, deși a crezut că poate fi ceva doar de moment. Pe de o parte îi înțelegeam reținerea pe care o avea, în a fi o persoană care să primească cu bucurie complimente și afecțiune, însă pe de altă parte, nu înțelegeam de ce nu voia să își schimbe cursul vieții, de ce nu se ierta pe sine și de ce nu se lăsa iubit. Robert avea mereu această problemă, nu lăsa alte persoane să nutrească afecțiune pentru el. Se temea probabil că el nu avea să împărtășească și mai mult decât atât, se temea să iubească. Căci, persoanele pe care el le-a iubit cel mai mult l-au dezamăgit profund.
  Atunci când am decis să îi vizităm familia lui, am căzut de acord că ne vom prezenta reciproc către părinți drept iubit și iubită. Voiam binecuvântările lor pentru această iubire profundă, și deși Robert nu dădea doi bani pe mama lui, tot a simțit nevoia să îi arate fericirea lui și să fie binecuvântat pentru ea. Familia mea, în schimb ne-a primit cu brațele deschise. S-au bucurat pentru mine și pentru fericirea noastră. S-au bucurat că nu sunt sigură printr-un oraș străin mie. Și s-au simțit ușurați știind cât de protectiv era Robert.
 Liviu ne aștepta  în camera de zi, împreună cu tata. Nu îl mai văzusem de când plecase în urmă cu câteva luni, ca voluntar în război. Era schimbat. Corpul lui prinsese un contur mult mai atletic decât înainte, iar ochii lui albaștrii aveau o sclipire aparte. Atunci când am intrat în încăpere, și-a deschis brațele zâmbind. Era fratele meu mai mare, era sprijinul meu de neegalat, era sângele meu, bucată din mine, jumătate de inima mea. Am sărit în brațele sale, aruncându-mi rucsacul pe podea și l-am cuprins cu toata dragostea. I-am simțit căldura corpului și parfumul de neînlocuit. Parfumul pielii lui, specific, pe care îl cunoșteam din copilărie și pe care îl puteam recunoaște oriunde.
La rândul  său, Liviu, m-a strâns puternic cu brațele lui musculoare, și-a lăsat fața în părul meu și mi-a sărutat fruntea cu dor. Probabil că  cel mai mare dor din această viață a fost cel pentru fratele meu. Cea mai mare iubire va fi tot pentru el, primul meu tovarăș, primul meu profesor și singurul meu model în viață. Dacă m-am temut de ceva vreodată, acel lucru a fost ca nu cumva să îl dezamăgesc și să citesc în privirea lui tristețe. 
— Mi-ai lipsit piticule, mi-a spus ușor, apoi m-a cuprins de umeri pentru a mă analiza mai bine.
Iubeam când mă numea astfel, piticule,  așa mă numise încă din copilărie, dat fiind diferența de opt ani dintre noi. Eram mereu piticul lui, ocrotindu-mă la fiecare pas.
—Am auzit că mai nou îți place să intri în belele, a adăugat, ciufulindu-mi părul.
Am râs ușor.
—Am cu cine semăna, i-am răspuns zâmbitoare. M-am întors apoi pe călcâie și am privit spre Robert care ne privea înduioșat. M-am îndreptat cu pași repezi spre el, l-am luat de mână și l-am  adus în fața fratelui meu.
— El este Robert, l-am prezentat. Iar el este Liviu, fratele meu mai mare, am completat arătând spre ei cu degetele.
—Tu esti, deci, cel care are grijă să îmi scoată sora din bucluc, am auzit atâtea despre tine, i s-a adresat Liviu strângându-i mâna.
— Cine nu ar scoate-o pe Ava din bucluc?!a spus Robert strângându-i la rândul său  mâna și zâmbind politicos.
Să îi văd pe toți cei care îmi fac inima să bată cu putere, la aceeași masă, a fost un sentiment unic. Să știu că am găsit bărbatul pe care să îl prezint părinților, omul pe care să îl iubesc toată viața, cel alături de care să nu mă tem de nimic, a fost cea mai mare satisfacție din acea zi. Eram fericită în prejma lor și mi-am propus ca măcar odată la lună să repetăm o adevărată seară în familie. Astfel și Robert s-ar fi acomodat cu acea atmosferă călduroasă și plină de afecțiune.
Iubitul și fratele meu s-au împrietenit rapid și au început să  descopere cât de multe aveau în comun. Amândoi iubeau muzica clasică și rock-ul, ambii iubeau războiul și istoria. Liviu a început să ne relateze despre experiența avută printre gloanțe, bombe și aparaturi de război, apoi Robert a povestit despre muzică, iar eu despre cum intram adesea în belele.
Noaptea, după ce am terminat cina și poveștile despre noi, ne-am retras fiecare în camerele noastre, astfel am avut ocazia să îi prezint iubitului meu mansarda, cuibușorul meu drag. M-am simțit emoționată, pentru  că în afară de membrii  familiei mele, nimeni nu mai urcase la mansardă. Era locul meu, un fel de vizuină în care eu mă simțeam cel mai bine. Aveam o mulțime de amintiri în acel loc. Primele picturi, primele eșecuri în ale artei, primele momente de satisfacție. Acolo mă ascundeam de lumea exterioară de fiecare dată când mă dezamăgea. Și deși nu aveam cele mai scumpe lucruri acolo, pentru mine  erau de neprețuit.
— Ar trebui să îți pictezi tavanul acesta cumva, mi-a spus Robert.  Stăteam amândoi, pe patul meu vechi, plin de arcuri ce erau gata să sară prin buretele saltelei, ținându-ne de mână și privind tavanul ca pe un cer înstelat.
— Și cum sugerezi să fac acest  lucru, domnule artist?l-am întrebat rotindu-mi privirea spre el.
—Ar arăta bine dacă ai picta cerul înstelat al unei nopți de vară. Așa ai privi cerul, chiar și atunci când vor fi nori în viața ta.
I-am zâmbit. Poate că avea dreptate, ar fi trebuit să mă ocup și de acel aspect. Până la urmă, dacă tot era locul unde evadam de fiecare dată, să fie locul meu perfect.
—Să  venim mai des acasă la tine, a șoptit întorcându-se pe o parte, cu fața la mine.
Mi-a cuprins obrazul cu degetele lui lungi și subțiri și mi-a mângâiat ușor pielea  care mi se ridica la fiecare centimetru atins de el.
—Vom face asta, promit, am făgăduit înainte să îi ating buzele cârnoase.
Ploaia  lovea  în geamul mare, al camerei mele din Brașov. Era o vreme posomrâtă, care mă ținea departe de cerul acela albastru și de soarele arzător. Îmi plăcea, atunci când mă trezeam dimineața, să beau o cafea pe balcon și să îmi fumez țigara. Era modul meu perfect de am îmi începe ziua. Când ploua, însă, trebuia să fumez înăuntru, iar eu nu suportam să știu că mirosul acela e tutun avea să se îmbibe în pereții camerei. Cu toate acestea mi-am mai aprins o țigară. Era final de luna Martie. Eram singură și îngrijorată. Cu aproape o săptămână în urmă Robert primise un telefon important din partea unui membru al familiei lui. Mi-a spus atunci că bunica lui, pe care nu apucasem să o cunosc, era grav bolnavă și că aceasta și-ar fi dorit să îl vadă înainte să moară.  Mi-am dorit mult să îi fiu alături, dar nu a acceptat sprijinul meu, spunându-mi că acolo vor fi și ceilalți membrii ai familiei, ceea ce ar fi dus la o altă scenă neplăcută. Am acceptat decizia lui și i-am respectat intimitatea, deși nu știam prea multe despre ce face și despre cum se simte bunica lui. Îi scriam dimineața și seara, îi scriam peste zi, dar primeam răspunsuri întârziate. L-am sunat de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Eram îngrijorată pentru el. Știam că să accepte iubirea și atenția mea era un lucru greu pentru el, dar în același timp mă frământam. Ne apropiasem prea mult în ultima perioadă, apoi brusc s-a distanțat pentru a suferi singur, la câteva sute de kilometrii distanță.
Privesc ecranul telefonului iar. Am făcut acest lucru de o sută de ori astăzi, deși tot ce am primit de la el a fost doar un Bună dimineața  acum vreo nouă ore. Mi-am comandat mâncare chinezească și ceva de băut, apoi mi-am aprins o țigară și am așteptat. Nu știu dacă așteptam mâncarea sau dacă îl așteptam pe el  el.  Nu știam nici de ce comandasem de mâncare, pentru că stomacul meu se frământa mult prea mult. Nu știam nici când avea el să vină acasă sau dacă avea să mai vină.  Știam că și el era atașat de mine. O simțisem  pe pielea mea. Stiam că mă iubea, dar îi cunoșteam și teama pe care o avea vis a vis de această trăirea lui. Nu voiam să fugă de mine și de iubirea mea.
Ropotul ploii trezea în mine o stare și mai grea de apăsare. Simteam cum toată acea ploaie ar umple camera mea, iar eu m-aș îneca ușor, lent și chinuitor. Dorul pentru el era foarte dureros și cu cât apucam să mă apropii  de el, cu atăt mă durea mai tare atunci când el se distanța. Căci asta a făcut de la început. S-a apropiat de mine, ca mai apoi să fugă. Totuși de această dată lucrurile stăteau diferit. Recunoscuse că mă iubea, atât în fața mea, cât și în fața lui. Făcuse un pas important pentru el, dar și pentru mine.
Ați cunoscut vreodată senzația aceea de atracție spontană pentru cineva? Acea chimie pentru un om pe care îl vezi pentru prima dată? Ați simțit cum se intensifică de fiecare dată când îl reîntâlnești? Sau când îl vezi accidental pe stradă?
  Am simțit pentru el încă de la început o atracție chinuitoare. Trupurile noastre se atrăgeau extrem de mult, poate de aceea am picat în capcana lui atât de ușor. Nu mă culcam cu bărbații, în general, decât după ce mă asiguram că era ceva stabil între noi. Nu avusesem multe relații și nici mulți barbați în așternuturile mele, însă pe fiecare l-am lăsat să aștepte și să îmi demonstreze că merită să fie acolo.
La el a fost diferit. Nu am înteles niciodată ce. Eram teribil de atrasă de el. Aș fi cedat și dacă voia să se culce cu mine în acea noapte la hotel, atunci când m-a adus în Brașov. Poate este slăbiciune această atracție. Poate că nu sunt suficient de matură și  poate că această atracție o să mă mistuie. Dar nu îi pot rezista, căci din acea atracție care a mocnit în mine s-a născut un foc imens, o iubire pe care nu o pot stinge, nu o pot îneca, ci doar o pot lăsa să facă totul scrum în mine, cu gândul că acel foc va puricica totul.
Cineva bate la ușă și mă oprește din a privi cum ploaia lovea violent geamul meu, îmi las țigara în scrumieră și calc desculță pe parchet, apoi pe gresia din holul micuț, până ajung la intrarea în apartament.  Deschid ușa, fără să mai verific vizorul, simțind cum inima începe să bată din ce în ce mai tare, căci ea spera să fie Robert în spatele ușii, așa cum, în același timp, mintea mea știa că nu era el.
Tipul înalt din fața mea, îmi zâmbește ușor, atunci când deschid ușa. Îmi înmânează o pungă de hârtie și așteaptă să scotocesc prin buzunare, banii pentru comandă. Mirosea bine punga care conținea prânzul în ea, ceea ce mi-a făcut stomacul să se frămâmte și să semnalizeze cât de gol era. I-am întins o bacnotă de cincizeci de lei și i-am spus să păstreze restul, apoi m-am retras în camera mea, încuind ușa.
 Mâncarea era aburindă și mirosea delicios. Nu mai mâncasem de la chinezesc niciodată în Brașov și voiam să văd ce diferență ar putea fi între mâncarea de aici și cea din București. Am stins țigara, care încă ardea singură în scrumiera mea improvizată dintr-un pahar de carton, apoi am scos mâncarea din pungă și am desfăcut-o. Trebuia să mănânc, astfel nu aveam să rezist prea mult. Mintea mea îmi tot spunea că nu merit să sufăr după un om care nu s-a interesat de mine în ultima săptămână, dar inima mea... ei bine, inima mea o contrazicea și crea în mine o adevărată furtună.
Am luat de două ori din tăițeii cu pui, înainte ca telefonul să înceapă să sune. Un număr necunoscut, de fix, era afișat pe ecran. Am luat telefonul, care zăcea pe perna de lângă mine și am trecut cu  degetele peste ecranul tactil.
O voce de barbat, necunoscută s-a auzit, imediat după ce am răspuns apelului:
— Bună ziua, am răspuns nesigură, neștiind cu cine vorbeam și despre ce ar fi vorba.
— Domnișoara Ava Ionescu?m-a indentificat acesta.
— Da, eu sunt, răspund și mă încrunt în același timp. Oare cine era și de unde știa numele meu?
— Numele meu este Claudiu Andrei și vă sun din partea Judecătoriei București. V-am sunat în legătură cu ancheta din cazul dumnezvoastră de tâlhărie și vătămare corporală. Vă informăm despre faptul că, martorul principal și-a retras plângerea asupra acuzatului, astfel acesta va fi eliberat în următoarele douăzeci și patru de ore, din cauza lipsei de probe. Cel mai recomanat din partea noastră ar fi ca și dumneavoastră să vă retrageți  plângerea deoarece, nu reprezintă foarte mult în momentul de față.
În acele momente am simțit cum picioarele mă lasă și aveam noroc că stateam pe pat, altfel aș fi căzut. Mă simțeam de parcă tot cerul căzuse asupra mea. Nu știam cum să reacționez sau ce să spun. Am scăpat telefonul din mână, apoi am auzit cum bărbatul care mă  sunase, încerca să reia legătura cu mine, dar în zadar. Eu eram deja pierdută printre cuvintele lui.
Robert își retrăsese plângerea împotriva prietenului său. Știa că dacă va  face acest lucru, avea să fie eliberat. Nu mai întelegeam nimic, căci în mintea mea deja începeau să se de-a bătălii serioase, în a încerca a înțelege ce se întâmpla de fapt. Robert îmi spusese că mergea să își vadă bunica muribundă, în timp ce el de fapt, mersese să își elibereze prietenul care a dorit să mă ucidă.
Nu mai înțelegeam nimic, de fapt. Nici nu mai știam dacă Robert chiar mă iubea sau dacă doar s-a prefăcut în tot acest timp. Nu mai știam ce să cred despre bărbatul de care mă îndrăgostisem ca o fraieră, căci nu știam prea multe despre el. Și cu cât aflam mai multe, cu atât deveneam mai dezamăgită de el și de mine pentru că i-am picat în plasă.
 Ușa de la intrare s-a auzit forțată de cineva care voia să o deschidă. M-am ridicat ca din instinct și am mers să descui ușa. Speram să fie el, speram să aibă o explicație, deși nu credeam că avea să vină și să îmi vorbească după toate cele întâmplate.
Spre surprinderea mea, chiar el se afla în ușă. Avea un buchet de trandafiri, pe care mi l-a întins zâmbind, însă s-a schimbat imediat la față, după ce a realizat că nu eram fericită să îl văd. Lacrimile îmi curgeau involuntar pe obrajii reci. M-am dat doi pași în spate și i-am făcut loc să intre, apoi am încuiat ușa fără să scot nici măcar o vorbă.
—Iubito, ce se întâmplă cu tine?mă întreabă aparent îngrijorat. Deci încă continua să își joace acel rol. Doar că eu nu mă puteam preface.
—Cum îndrăznești să mă întrebi?am spus, strigând la el și făcându-l să tresară. Cum îndrăznești să vii aici după tot ce mi-ai făcut? Mi-ai  adus și flori?l-am întrebat ironic privind spre buchetul care a căzut ușor pe podea.
Fracțiune de secundă nu a spus nimic, apoi și-a dus mâinile la frunte realizând că aflasem adevărul. Era așa un laș, deși avusese curaj să vină la mine.
—Iubito, îți pot explica tot, trebuie doar să te liniștești și să mă asculți.
— Să te ascult?am strigat din nou către el. Ai plecat mințind că bunica ta era grav bolnavă. Apoi nu ai mai dat nici un semn. Îmi scriai când voiai tu, când considerai tu că trebuie. M-ai lăsat a nu știu câta  oară cu ochii în soare și cu toate astea ar trebui să fiu calmă și să te ascult, nu? M-a trădat, Robert. Ai distrus toată încrederea pe care o aveam în tine. Mi-ai călcat inima în picioare, cu bocancii.
  Robert m-a privit  îngrijorat, apoi s-a apropiat de mine. S-a uitat în jurul său și a observat mâncarea începută, dar care se răcise și țigările stinse timpuriu, aflate în paharul de carton. Eram un haos, din cauza lui. Devenisem astfel din cauza lui, iar eu nici măcar nu realizasem.
—Nu vreau să te apropii de mine. Nu vreau să te ascult. Vreau doar să pleci și să nu te mai  întorci niciodată, i-am spus chiar înainte ca el să ajungă în fața mea și să mă cu prindă cu brațele lui mari. Pentru câteva clipe, m-am lăsat liniștită de el, de căldura înșelătoare  a trupului lui care mă ademenea de fiecare dată. Însă m-am trezit repede și l-am împins cu forță. M-a privit cu ochii lui cameleonici și mari, acum oarecum uimiți de reacțiile mele. Probabil că, nu se aștepta să reacționez astfel.
—Vrei să ne comportăm ca doi adulți normali și să vorbim despre asta?m-a întrebat, apoi s-a îndepărtat de mine. Și-a scos o țigară din  pachet, pe care a aprins-o apoi s-a apropiat de geam.
Am respirat adânc și l-am privit. Dintr-o dată eram chiar foarte curioasă să îi aud scuza.
— Te ascult, dar nu îți garantez că vei rezolva ceva acum.
Mi-am aprins și eu o țigară și mi-am luat un alt pahar de carton, pe post de scrumieră.  Nu voiam să îl  mai simt în apropierea mea.
—Recunosc că nu am spus adevărul despre bunica mea, atunci când am plecat. Maria, sora mea, m-a sunat disperată, spunându-mi că s-a întâmpat ceva rău. Părinții au dat-o afară din  casă și nu avea unde să meargă. Am plecat repede spre ea și când am ajuns acolo, am aflat că este însărcinată cu Victor. Eu mereu am știut că Maria îl iubește, dar de fiecare dată am încercat să o țin departe de el, căci el era prea întunecat pentru ea.
—Și eu te iubesc pe tine, deși ai mai multe părți întunecate și nu m-ai ferit de tine, i-am spus privindu-l cu durere.
—Crede-mă că am încercat să stau departe de tine, știind acest lucru, doar că  nu pot Ava, nu pot să stau departe de tine.
— Și preferi să mă vezi distrusă?
— Prefer să mă asculți până la capăt, mi-a spus pe un ton calm, deși eu începusem iar să accelerez discuția.
Nu mai aveam răbdare, în sinea mea nu voiam să îl ascult deloc, dar știam că, dacă nu o făceam avea să îmi pară rău mai târziu.
— Mama a aflat de faptul că sora mea este însărcinată și nu i-a picat deloc bine. Apoi când a pus-o să renunțe la copil, Maria a refuzat, spunând că acel copil este tot ce i-a mai rămas de la el. Mama s-a înfuriat și mai tare când a aflat cine este tatăl nepotului ei și a aruncat-o pe Maria în stradă. Trebuia să merg, trebuia să ajut pe sora mea. A plâns în bratele mele și m-a rugat să îl eliberez. M-a rugat să îi mai ofer o șansă. De aceea  mi-am retras plângerea. De aceea  nu ți-am răspuns la telefon, căci nu știam ce să îți spun. I-am lăsat Mariei, casa de la tatăl meu, până când Victor va găsi ceva pentru ei  și pentru copil.
—Oare nu puteai să îmi spui adevărul de la început? Oare nu puteai să mă suni și să îmi povestești? Poate te ajutam cumva, găseam o soluție în doi. Nu doar tu, mai ales când subiectul acesta mă afectează direct. M-a trădat și m-ai mințit. Iar eu nu pot să iert așa ceva, i-am spus stingându-mi țigara.
— Ava, oricum voiam să îți spun adevărul, credeam că vei înțelege că nu am avut cum să aleg  între tine și sora mea. Nu  vreau să aleg  între voi două.
— Nu te pun să alegi și nici nu te-aș fi pus, dacă m-ai fi lăsat să fiu cu tine, dacă nu m-ai fi mințit. Dar tu ai preferat să ascunzi de mine un adevăr atât de greu de suportat. Minciuna și trădarea. Nu te pun să alegi pentru că am ales eu deja.
— Ava, te rog, nu lua decizii acum, cât esti supărată pe mine.
—Eu te-am așteptat toată săptămâna. Am tăcut și te-am lăsat în intimitatea ta. Dar nu mai pot. Nu, când ai luat această decizie fără să mă consulți. Poate că nu aveam să las ca nepotul tău să se nască fără tată. Nu sunt atât de haină la suflet. Nu ai avut încredere în mine că aș putea să accept acest lucru și m-ai pus în fața faptului împlinit.
— Nu spune asta...
—Vreau doar să pleci, Robert. Vreau să rămân singură.
— Iubito...
—Lasă-mă singură, am spus și i-am întors spatele, deși simțeam cum inima mea se sparge în mii de bucăți.
Pașii lui s-au îndreptat ușor spre ușă. A oftat ușor, s-a oprit pentru câteva clipe în dreptul meu, dar eu am preferat să nu îl privesc, deși aș fi sărit în brațele lui și l-aș  fi implorat să nu mai plece niciodată. Dar acest lucru era moarte singură. Mi-am stăpânit lacrimile, deși ochii mă înțepau din  cauza lor. L-am auzit cum a pășit apoi spre ușa care s-a închis ușor în urma lui. Abia atunci am putut să mă prăbușesc pe podea  și să plâng cât m-au ținut plămânii. M-am apropiat de buchetul de trandafiri si l-am apucat chiar de spinii care stateau falnici pe tulpina florilor roșii. Am simțit  cum îmi străpung pielea degetelor, iar mai apoi am văzut cum sângele se scurgea ușor pe mâinile mele. Am strâns mai tare florile în mâinile mele, ignorând usturimea creată de spinii lor. Căci așa era și dragostea mea. Cu cât o strângeam mai aproape de mine, cu atât mă rănea mai tare.