Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 14

Dezamăgirile ne fac mereu mai puternici. Înainte de toate ne îngenuchează. Ne punem nădejdea în oameni, deși poate știm că aceștia nu sunt responsabili de fericirea noastră. De propria fericire suntem responsabili doar noi. Ceilalți din jurul nostru nu trebuie să fie responsabili de liniștea nostră sufletească. Noi trebuie să ne îngrijim de propria inimă, căci este a noastră și nimeni altcineva nu știe cum să fie tratată. Ne înconjurăm de  diferite tipuri de oameni, îi cunoaștem cât de bine putem și cât de mult suntem lăsați.
Am întâlnit oameni pe care nu îi poți citi decât atunci când ei se deschid, am cunoscut persoane pe care le puteam citi ca pe niște cărți mereu deschise.  În viață am învățat să nu îmi pun nădejdea în nimeni  și să nu mă aștept de la nimic. Însă planurile pe care ni le facem în minte la început, se pot pierde pe parcurs.
Am încercat mereu să am grijă de modul în care mă atașez de oameni. Prietenii pot devein cei mai mari adversari, iar unele iubiri pot deveni cele mai urâte coșmaruri. Mereu am încercat să îmi controlez sentimentele, mereu am încercat să las inima în plan secund și să acționez cu mintea, dar nu ne iese întotdeauna, nu?
Atunci când ne îndrăgostim inima nu ne întreabă. Se întâmplă pur și simplu. Iubim și atât. Mintea începe să se activeze, dar în zadar. Se crează acolo o luptă între inimă și minte care aduce numai dureri, căci mintea înțelege ce este greșit, inima însă nu. Inima iubește, nu judecă! Iar pentru acest lucru, aveam să plătesc scump.
În acea dimineață vântul adia ușor, mângâinu-mi chipul aspru. Câteva șuvițe desprinse din cocul frumos aranjat, îmi erau deranjate, fluturând în toate direcțiile. Frigul mi-a intrat prin cartiganul gros și mi-a ajuns până la pielea care mi s-a zburlit imediat. Mi-am trecut palmele peste brațele pe care le simțeam atacate de aerul rece și am privit cum îmi ieșeau aburii din gură.  M-am mutat de pe un picior, pe altul, apoi mi-am verificat pentru a mia oară telefonul mobil.
Robert trebuia să ajungă din clipă în clipă. Mă sunase să îmi spună că va întârzia cinci minute din cauza faptului că se afla într-un ambuteaj în trafic. Doar pentru asta mă sunase în acele trei zile în care mă așteptasem la măcar un mesaj, deși îmi promisese că aveam să ne vedem. Dar nu mai trăgeam nădejde, mai ales după ce îl sunasem și mă expediase rapid. Recunoșteam cu greu, în interiorul meu, că fusesem dezamăgită și că mă simțisem jignită și folosită. Nu știam ce era în capul lui Robert, însă în clipa în care i-am zărit mașina parcând în fața Tribunalului, am uitat tot ceea ce aveam în minte.
Mâinile și picioarele mi s-au înmuiat și am simțit cum tremut din toate încheieturile. Am avut noroc că afară era foarte frig, astfel reacția corpului meu nu a atras atenția nimănui. Era îmbrăcat într-un costum negru, peste care avea tras un palton de aceeași culoare. Mergea cu mâinile băgate în buzunare și cu ochii fixați pe mine. M-a măsurat de sus până jos încă din clipa în care și-a așezat ochii privirea aupra mea. Părul și-l strânsese la spate, însă avea câteva șuvițe desprinse, așezate ușor după ureche, însă vântul i le-a răvășit, aducându-le în fața ochilor.
A fi sexy nu tine cont neapărat de cum arăți sau cum te îmbraci. A fi sexy este o stare, o trăire care este emanată și prin simpla respirație. A fi sexy se vede mai ales în privire. Sexualitatea se dobândește prin atitudine, nu prin vulgaritate. Sexualitatea poate fi cuminte.  Exact așa cum era el. Era simplu imbrăcat, avea părul răvășit de vânt, nu era un bărbat vulgar. Robert avea   în atitudinea lui ceva ce îți făcea Pământul să fugă de sub picioare, îți oprea oxigenul din a mai intra în plămâni și îți transmitea electricitate în întregul corp. Nu plănuisem să mă îndrăgostesc de el. De fapt, nici nu voiam să recunosc acest lucru, dar atracția pe care o simțeam atunci când eram in preajma lui era involuntară.
După ce s-a apropiat, Robert l-a salutat pe tata strângându-i mâna, iar pe mama aplecând ușor din cap. Apoi s-a întors ușor spre mine, pâșind cu lejeritate. Ochii lui de chihlimbar  i-au captat pe ai mei și mi-a fost imposibil să mă mai desprind de acolo. Mă simțeam hipnotizată impotriva voinței mele. Nu voiam să simt toate acele lucruri pentru el. Nu voiam să mă atragă. Nu voiam să poată să pătrundă așa ușor în interiorul meu, deși intrase de mult și mă cercetase pe toate planurile posibile.
Corpul lui s-a apropiat prea mult de mine. Mintea mea a refuzat să mai coopereze. De la o vreme observasem cum mintea și inima nu se mai luptau, ci mai degrabă făcuseră un pact. Atunci când el nu era prin preajmă, mintea avea să îi critice fiecare gest pe care îl făcuse până atunci. Însă în clipa în care el se afla în apropierea mea, își intra inima în rol. Creierul nu mai dădea semnale vitale. Rămăneam blocată, iar consțiința dispărea adânc ascunsă printre nebuloasele capului meu. Parcă îmi auzeam inima șoptindu-mi să stau locului, să îl privesc doar în ochi și să îi analizez fiecare trăsătură și gest. Apoi se agita zglobie în pietul meu. În acele clipe era atât de agitată, încât o simțeam în gât și o auzeam în timpane. Am înghițit în sec atunci când am putut să îi simt căldura corpului și parfumul. Îi auzeam respirația ținută sub control, în timp ce a mea o luase razna. Era în continuare la fel de calm și nu știam cum reușea acest lucru.  Tot sângele mi s-a urcat în obraji atunci când l-am văzut că se apleacă asupra mea. Avea să mă sărute? Nu făcuse nimic în ultimele zile, în afară de a mă evita. De ce m-ar fi sărutat acum? Nodul din gât mi s-a umflat mai tare atunci când fața lui aproape s-a lipit de fața mea. Și-a trecut palma de după spatele meu, făcându-mă să înțepenesc. Îi simțeam fierbânțeala, rememorând senzația de piele pe piele și de contopire care mă făcuse să mă topesc. Acea senzație de dorință aprinsă m-a speriat și m-a făcut să tresar, chiar în clipa în care și-a lipit buzele de obrazul meu. Buzele îi erau fierbinți și moi, exact așa cum mi le aminteam. Pe obrazul meu înghețat, sărutul lui a fost ca o pală fierbinte care mi-a cutreierat tot corpul. Mirosea a mentol și a tutun, fapt care îmi demonstra că fumase recent. Însă gestul său mi s-a părut atât de amical încăt am simțit că tot ce mai nădăjduisem în interiorul meu se dărâmase.  Îmi era clar că nu voia mai mult de la mine. Ceea ce dorise, obținuse. 
Prin faptul că gestul lui fusese atât de controlat și de normal, m-a făcut să simt că nu trebuia să mă mai gândesc vreo clipă la el. Robert nu mă voia așa cum eu îl voiam pe el. Robert îmi dorise trupul, în timp ce eu începusem să tânjesc după sufletul lui. Trebuia însă să mă opresc în a mă gândi la el. Era ziua procesului și probabil era și ultima data când aveam să ne întâlnim. Nu aveam totuși să îmi fac rău din cauza lui. Nu aveam să îl mai caut după acea zi. Nu puteam să  îi fiu amică. Nu când mă gândeam că așa putea să facă cu toate femeiele pe care și le dorește.
Mi-am ținut în continuare mâinile pe lângă corp, cât timp el a avut apăsate buzele de obrazul meu. Nu puteam să am o reacție. Nu puteam face și eu același lucru, deși barba lui nerasă mă atrăgea într-un mod nebun de a îmi trece degetele pestea ea, ușor, înconjurând obrajii și coborând pe bărbie și pe gât până în zona pulsului.
După ce s-a îndepărtat de mine și mâna lui nu a mai stat pe talia mea, am simțit un fior rece care m-a cutremurat.  I-am privit chipul care s-a îndulcit printr-un zâmbet cald ce i s-a materializat pe buze și în ochi. Am încerat să îi zâmbesc și eu, dar nu cred că mi-a ieșit mai mult de o grimasă.
— Ar trebui să intrăm, a spus mama. Procesul trebuie să înceapă și afară este destul de frig.
—Desigur, a răspuns Robert foarte promt. Îmi cer scuze dacă a trebuit să așteptați după mine în frig.
—Este în regulă. În orașul acesta nu găsești niciodată traficul liber, l-a încurajat tata, bătându-l cu mâna peste umăr.
Robert s-a dat un pas înapoi făcându-ne mie și mamei loc să intrăm primele. Aveam emoții. Trebuia să îl confrunt pe Victor și trebuia să fac dreptate. Aveam un avocat destul de bun, pentru care tata se împrumutase pentru a îl plăti. La început am dorit să îl fac să renunțe. Mi-aș fi retras plângerea. Nu voiam să îl știu pe tata dator din  cauza mea. Dar el nu a fost de acord. Voia să se facă dreptate și să se tragă un semnal de alarmă, în legătură cu haosul de pe străzi.
Înauntru era cald și plăcut. Mirosea a dezinfectant, iar marmura ce se găsea pe jos era atât de curată încât, lucea. Câțiva oameni au trecut pe lângă noi, având hârtii sau dosare pe care le duceau la piept.  Mă simțeam straniu. Nu știam ce se va întâmpla, iar agitația și amalgamul de trăiri din interiorul meu, mă copleșeau. 
Sala unde trebuia să se ofere sentința nu era una mare. Avea câteva bănci pe care m-am așezat împreună cu părinții mei. Avocatul ne-a rugat să ne așezăm pe cele din față, chiar vis-à-vis de cea a martorului. M-am așezat în margine pentru a ieși mai ușor atunci când judecătorul mă chema în față.  Robert s-a așezat și el, după ce și-a scos paltonul, pe care și l-a așezat lângă el. L-am privit cu coada ochiului, până în clipa în care  l-am văzut cum și-a întors acele gene castanii spre mine. Am tresărit și m-am prefăcut că mă uit în cu totul altă parte.
Îmi mișcam într-un mod nervos piciorul drept, mușcându-mi neîncetat buza de jos. Aveam mâinile transpirate și mi le  frământam ținându-mi-le pe genunchi. Mâna mamei pe piciorul meu m-a făcut să tresar. M-a privit în ochi și mi-a zâmbit dulce. Voia să îmi spună din privire că totul avea să fie bine. I-am întors și eu un zâmbet, încercând să par puternică. Însă în acea clipă mi-aș fi dorit să sar în brațele ei și să mă ascund exact ca atunci când eram doar un copilaș. Să îi simt mirosul și să îi aud bătăile inimii, în timp ce mâinile ei calde mi-ar fi mângâiat cu dragoste părul. Dar nu mai eram mică. Eram un adult la început  de drum și trebuia să arăt stăpânire de sine.
Ai avut vreodată acel sentiment că cineva te privește atât de insistent încât ceafa te arde? Atunci când știi că este cineva acolo care nu își mută privirea de pe tine? Când simți că te topește doar cu puterea pe care o deține în ochi?  Îi simțeam toată acea putere pe care o avea asupra mea, deși nu îl vedeam. Știam că era acolo și că încerca să mă facă să mă întorc spre el. Nu înțelegeam ce voia. Nu știam de ce îmi făcea toate acestea. De ce acum era, apoi dispărea? Nu puteam descifra ce dorea el de la mine. Fugise de  mine în toate aceste zile, iar acum când era în preajma mea încerca să îmi vorbească din priviri. Era un labirint în ochii lui, pe care, mă temeam, că nu aveam să îl parcurg niciodată. Știam că dacă aș fi intrat acolo să îl descopăr ar fi tot mai greu să ies. M-aș fi rătăcit și acea chemare, care nu îmi dădea pace, m-ar fi făcut să mă adâncesc în acel loc fără final. Ochii lui erau atât de adânci, precum o fântână fără fund. Erau întreg Universul guvernat de o infinitate de incertitudini. Mă întrebam dacă el se înțelegea prin ceea ce făcea.
Eram atât de aproape să  cedez acelor priviri insistente, pe care le puteam simți deja fizic, însă judecătorul intră în sală și cu toții ne-am ridicat. Acesta ne salută și ne făcu semn să ne așezăm. Mi-am înghițit nodul din gât și am așteptat să se termine odată acea poveste care mă chinuia de câteva săptămâni bune.
—Să intre acuzatul, a spus judecătorul arătând spre câțiva polițiști ce stăteau lângă ușa de la intrare.
Aceștia au deschis ușa mare de lemn, pe care a intrat Victor. Era îmbăcat într-un tricou uzat, gri și într-o pereche de pantaloni de trening de aceeși culoare. Eram parcă mai slab și mai palid. I se vedeau nopțile nedormite în cearcănele de sub ochi. Părul lui roșcovan era tuns foarte scurt. A parcurs tot drumul până la locul său cu privirea în pământ și știam că nu o făcea din remușcare. Eram sigură, după modul în care nările lui se deschideau atunci când respira, că era foarte furios. Își ținea privirea într-o parte doar pentru a nu își vedea prietenul bun, care stătea pregătit să îl îngroape  și mai mult.
După ce Victor a ajuns la locul său, judecătorul a ținut o scurtă introducere prezentând cazul, dovezile și declarațiile mele, ale familiei mele și ale lui Robert. 
—Acuzatul să vină la bară, a continuat bărbatul îmbrăcat în robă. Victor stătea nemișcat cu mâinile în față,  împreunate de cătuse metalice. Cu ajutorul polițistului de lângă, acesta se deplasă la locul indicat.  Și-a întors privirea spre prietenul lui. Am putut vedea ce săgeți îi arunca din privire. Mai devreme sau mai târziu aveau să se confrunte din nou și  știam că avea să iasă mult mai urât decât prima dată. Dar acel detaliu nu trebuia să mă preocupe pe mine.
Avocatul meu s-a ridicat și a mers în fața judecătorului și a lui Victor.
— Domnule Victor Popovici, unde erați în seara  zilei de douăzeci și cinci Ianuarie? l-a întrebat bărbatul trecut de cincizeci de ani.
—Nu îmi amintesc, a răspuns simplu bărbatul care îmi bântuia unele coșmaruri în nopțile întunecate.
—Clienta mea, Ava Ionescu s-a prezentat la secția numărul unsprezece de poliție în noaptea dinspre douăzeci și cinci spre douăzeci și șase, depunând plângere împotriva dumneavoastră. Este adevărat că ați dorit să o violați și să o tâlhăriți?
—Nu cunosc nici o femeie pe numele Ava Ionescu, s-a auzit vocea lui Victor vorbind fără pic de regret.
Am rămas fără aer pentru o clipă, privind șocată spre nonșalanța pe care acesta o avea în timp ce vorbea. Victor era un om foarte ciudat, iar dacă Robert mi s-a părut greu de pătruns, Victor era de un million de ori mai mult. Chipul lui nu trăda nici o emoție. Mi se părea că acesta cunoștea mai multă psihologie decât lăsa să se vadă. Își controla fiecare mușchi al corpului și răspundea de fiecare dată, de parcă ar fi avut cuvintele pregătite de dinainte.
Nu știam ce îl determinase pe atacatorul meu să urmeze acea cale plină de violență și de minciuni. Părea un om periculos și vicios, dar cred că acesta era mult mai adânc decât atât. Simțeam cumva că Victor nu reprezenta doar ceea ce vedeam eu, căci Robert nu era genul de om care să își facă prieteni care să îl tragă în jos.
Avocatul pe care tata îl angajase era un bărbat trecut de prima tinerețe, înalt, bine făcut, cu părul grizonat. Avea o pereche de ochelari, pe care o purta tot timpul pe vârful nasului, lăsând să i se vadă ochii de un verde smarald.  Se pregătise bine pentru acest caz, căutase cu amânunte fiecare indiciu, care ar duce la finalizarea lui, în favoarea mea. Ceruse chiar și un test de sânge prin care să demonstreze că Victor consuma droguri și băuturi alcoolice. În acele clipe stătea în fața acuzatului și îl privea pe sub ochelarii cu ramă argintie, cu o sprânceană ridicată. Scoase din dosarul său o hârtie pe care o flutură în fața lui Victor.
—Vreau să ne spuneți, domnule Popovici, dacă obișnuiți să consumați substanțe ilegale sau alcool, în general, a continuat avocatul să îl chestioneze.
Atomosfera din sală era din ce în ce mai încărcată și mi-am întors privirea spre Robert chiar în clipa în care acesta și-a înghițit nodul din gât. Spera la un răspuns sincer și negativ.
—Nu, a răspuns acesta sec, privind într-un punct fix.
—Atunci, de ce analizele dumneavoastră de sânge spun contrariul? a întrebat bărbatul care pleda în favoarea mea arătându-i judecătorului actul doveditor.
—Obiecție! a strigat avocatul lui Victor ridicându-se în picioare.
Priveam fără suflare totul. Totul era împotriva lui. Toate dovezile demonstrau că Victor era agresorul, care mă atacase în acea seară, fiind sub influența unor substanțe păcătoase.
— Se respinge, a răspuns judecătorul privind cu coada ochiului spre avocatul inculpatului, care s-a așezat nemulțumit la locul său.
Nu înțelegeam de ce se chinuia să îl apere atât, când, probabil știa și el că era un caz pierdut. Era cu siguranță un avocat din oficiu, care pleda de obicei pentru astfel de cauze.
Judecătorul analiză cu atenție hârtia primită, apoi o așeză pe teancul din dreapta sa, apoi notă ceva pe o altă hârtie ce se afla în fața sa, încă de la început.
—Reclamantul este chemat la bară!, a adăugat apoi bărbatul îmbrăcat în robă, după ce Victor a mers la locul său.
Am simțit în acele clipe că toată acea sală se învârte în jurul meu. Brusc mi s-a făcut greață și toate simțurile mi-au dispărut. Mi-au amorțit  mâinile și picioarele și tot sângele mi s-a urcat în obraji. Nu eram încă pregătită pentru acea parte a procesului, deși avocatul nostru mă învățase exact ce trebuie să fac. Mi-a explicat cum vor decurge lucrurile și ceea ce se așteaptă de la mine. Îmi spusese că avocatul din oficiu nu va fi foarte agresiv în întrebări, deoarece știe că acel caz nu poate fi câștigat.
M-am uitat către mama, care mi-a prins în ei și mi-a zâmbit cu dragoste. Tata și-a mișcat capul în sens pozitiv, încercând să îmi transmită că pot să o fac.  M-am ridicat de pe banca de unde privisem tot ceea ce se întâmplase, ignorând transpirația care mi se aduna pe frunte în formă de broboane. În clipa în care m-am mișcat pe culoar pentru a ajunge în fața tuturor, la tribuna mea, o mână m-a oprit brusc. Am privit spre mâna  mea, prizonieră a mâinii lui. I-am recunoscut degetele lungi de chitarist, acele degete care mi-au mângâiat pielea cu dor, acele degete care mi-au trasat formele corpului cu sete, acele degete pe care le-aș fi putut recunoaște dintr-o mie, dar care nu aveau să fie niciodată degetele pe care să le sărut dimineața în lumina caldă a răsăritului.
Căldura corpului său s-a simțit ca o electricitate în mâna mea. Era un contact fin, întim, menit să mă oprească, să mă zăpăcească și să îmi încețoșeze și mai mult mintea. Mi-am prins buza de jos între dinți, încercând să îmi controlez fiecare respirație, ce devenea tot mai neregulată. Toate vibrațiile corpului lui, erau acum în corpul meu, iar toate emoțiile sale deveniseră ale mele. Se crease o legătură ciudată între noi, plină
de senzații și simțiri, dar nu era atât de puternică așa încât să ne unească.
Mi-am ridicat ochii spre el și am crezut că în următoarea clipă voi cădea din picioare. Ochii lui erau atât de întunecați și de sobrii și îmi transmiteau atât de multe lucruri. Lucruri pe care le puteam citi cu atât de multă ușurință, lucruri pe care le-aș fi putut lua cu mine și le-aș fi putut păstra până data viitoare. Însă nu mai exista o data viitoare, iar acela nu era nici locul și nici momentul potrivit pentru a le citi.
Am lăsat mâna moale și mi-am tras-o ușor. Aveam palma transpirată și nu mai știam care erau senzațiile menite să mă doboare. Am înaintat spre locul unde mă aștepta avocatul lui Victor, un bărbat tânăr, mic de înălțime și cu ceva kilograme în plus față de cât trebuia.
Locul din tribună era strâmt și se găsea fix în fața acuzatului. Victor m-a urmărit cu privirea, măsurându-mă din cap până în picioare. Probabil voia să vadă cu mult mai multă atenție cine este femeia pentru care prietenul lui cel mai bun era gata să îl doboare.
—Puneți mâna pe Biblie și repetați după mine, a spus judecătorul privind în direcția mea. Jur să spun adevărul și numai adevărul
Am privit cartea groasă, ce avea coperte cartonate, pe care erau scrise cu litere aurite BIBLIA și  am repetat după acesta.
— Jur să spun adevărul și numai adevărul!
Bărbatul care îl reprezenta pe Victor s-a așezat în fața mea și m-a privit câteva clipe înainte de a începe să pună întrebările. I-am evitat privirea pătrunzătoare și m-am uitat către părinții meu care stateau îngrijorați pe locurile lor. Avocatul meu mi-a făcut semn să mă relaxez și să respir, lucru pe care am încercat să îl fac în toate acele minute.
—Unde mergeați în clipa în care ați fost atacată la colt de stradă? s-a auzit întrebarea.
—În seara când am fost atacată mergeam acasă. Ieșisem mai devreme de le muncă, am răspuns fără să stau pe gânduri.
—Clientul meu este bărbatul care v-a atacat în seara din douăzeci și cinci Ianuarie?
—Da, am răspuns privind fix în ochii agresorului meu.
—Ați mai fost atacată ulterior, după incidental respectiv, tot de clientul meu?
—Da, într-o benzinărie, am recunoscut neclintindu-mă.
Mi-am rotit privirea  prin sală și l-am văzut pe Robert privindu-mă insistent. Parcă încerca să îmi transmită ceva doar din privire și simțeam acest lucru prin modul în care mă pătrundea de la distanță. Era ca o chemare fără voce spre el, o chemare pe care am simțit-o de fiecare dată, încă din prima clipă. Ne-am cunoscut pentru că mi-a salvat viața, însă tot el avea să îmi piardă sufletul, căci mă ratăcisem în toate acele neînțelesuri care ne încojurau. Era o atracție pe care greu o înțelegeam și suportam. Pe de o parte îmi doream să nu îl mai văd niciodată, să mă liniștesc și să îmi văd de viața mea, dar pe de cealaltă parte îmi doream să  îl văd în fiecare dimineață, zâmbindu-mi suav.
—Vă mulțumesc domnișoară Ionescu, mi-a spus avocatul lui Victor, apoi s-a întors spre judecător încercând să explice de ce clientul lui nu își amintea de mine și de ce nu voia să spună adevărul. Însă simțeam cum acest om nu făcea altceva decât să îl acuze mai mult pe Victor și părea că și el sesizase acest lucru, căci l-am văzut cum îi zvâcnea obrazul.
M-am întors la locul meu tremurând și mulțumind în gândul meu că s-a terminat atât de repede. Apoi am auzit cum este chemat martorul în față pentru câteva întrebări. Robert s-a ridicat și am putut zări o umbra de tristețe în privirea lui. Nu s-a mai uitat la mine, căci probabil, încă odată realiza că apăra o străină în defavoarea celui mai bun prieten.
Atât avocatul meu, cât și cel al apărării i-au pus diverse întrebări depre cum mă găsise, despre ce căuta în acele clipe în zonă și despre ce făcuse pentru a mă ajuta. Robert a răspuns fără ezitare , aruncând din când în când câte o privire plină de regret spre prietenul său.  L-am surprins cum mi-a aruncat priviri pe furis de câteva ori, însă i le-am evitat intenționat, lăsându-i de înțeles că nu mă mai poate amăgi.
Dar pe cine mințeam eu? Pe el sau pe mine? Când în interiorul meu inima urla să îl privesc, să îi zâmbesc și să îi ofer șansa de a îl cunoaște. Mă alesese pe mine, în acel caz, dar mintea îmi șoptea că Robert nu  își făcea decât datoria de om și în același timp îi oferea o lecție, omului pe care voia să îl salveze de la o viață dezastruasă, nu de la închisoare.
Victor nu avea însă să înțeleagă acel lucru și nici să uite vreodată acel moment. Judecătorul l-a condamnat la cinci ani de închisoare cu executare pentru vătămare corporală, viol și tâlhărie. Nu știam de ce mă simțeam atât de rău auzind sentința. Doar privind spre bărbatul care îmi sucise mințile simțeam că lumea mea o lua razna. Suferea când își privea prietenul, iar eu, prin conexiunea aceea învizibilă, sufeream odată cu el.  Mi-am înlăturat toate gândurile rele și m-am decis să îmi reiau viața de unde rămăsese, departe de violențe și de sentimente vicioase, departe de Robert.
Am ieșit din sală ca un vârtej și l-am lăsat pe tata să discute cu avocatul. În spatele meu i-am simțit prezența lui, parfumul lui dulceag ce îmi aducea pe papilele gustative aroma de ciocolată. Nu m-am întors, ci am ieșit în bătaia aerului rece din fața Tribunalului. M-am oprit abia atunci când am simțit până în oase frigul care trebuia să mă trezească la realitate și să mă facă să uit de el. Însă  mâna lui caldă s-a așezat pe umărul meu, făcându-mă să tremur. M-am întors ca arsă și m-am lovit de chipul lui diavolesc, dar prea frumos pentru a îl putea evita. El îmi era Iad, păcat și durere. Buzelele lui pline au fost umezite de limba care mă umezise și pe mine cu ceva zile în urmă. Obrajii lui perfect sculptați erau palizi. Mă privea întens și era periculos de aproape. Și-a mutat mâna pe brațul meu, făcându-mă să simt mii de fiori în tot corpul. Doar simpla lui atigere îmi era fatală. Doar o singură privire mă făcea să mă cutremur. Cuvintele nu își mai aveau rostul, eram total despărțiți de circumstanțe, dar apropiați de simțiri.
L-am văzut cum se apleacă asupra mea, dar ca și de dimineață nu am putut să mă mișc. Nu m-am putut opune și nici nu l-am putut respinge. L-am observant cum se lăsa spre buzele mele, privindu-le cu foame. Nu știam dacă era doar în capul meu, dar simțeam că voia să mă sărute. Și eu l-aș fi sărutat, i-aș fi mângâiat părul, dar nu era cu putință. Noi doi nu puteam fi, căci nu fusesem niciodată. În clipă în care dispanța dintre noi a devenit inexistentă, iar mângâierea buzelor lui se afla peste buzele mele, am închis ochii și i-am ispirat respirația fierbinte. Acel sărut avea să se materializeze totuși în mintea mea, căci o voce de femeie s-a auzit în apropierea noastră.
—Bravo, minunat, a spus tânăra ce avea o culoare de păr similară ca a lui Robert. Purta ochelari de soare și părul într-un coc sobru la spate. Ai făcut o alegere minunată, a adăugat aceasta aplaudând.
Am privit-o nedumerită. Nu o mai văzusem în viața mea, deși chipul ei îmi părea familiar. 
—Maria… a încercat Robert să vorbească, dar nu a putut căci aceasta l-a oprit cu un semn al mâinii.
— Ești exact ca ei, a continuat aceasta să vorbească pe un ton rece și răstit. Toată lumea care se afla în jurul nostru se uită la noi curioasă.  Nu faci altceva decât să decizi soarta altora. Te urăsc! a adăugat înainte să fugă și să iasă din câmpul nostru vizual.
Robert s-a uitat după tânără lung, multă vreme după ce aceasta nu s-a mai văzut. O cunoștea și probabil că îi lega mult mai mult decât păruse. Pe chipul său puteam vedea doar umbre de tristețe și deznădejde. Iar eu nu știam dacă să îl iubesc sau să îl alung.
—Îți mulțumesc pentru tot! La revedere, Robert! am spus după câteva clipe de gândire. Nu trebuia să cad în plasa lui, din nou. Trebuia să fug și să mă salvez. De data aceasta, de una singură.