Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 24

Trădarea este un sentiment dureros. Doare destul de tare la început, când nu ai suficientă experiență de viață, dar cu timpul, trădarea rămâne ca o urmă veșnic deschisă, ce nu poate fi cauterizată de nimeni și nimic. Trădarea vine din încrederea  pe care o oferim oamenilor  din jurul nostru. Unora, le punem chiar și sufletul pe tavă, fără să ne gândim prea mult la consecințe. Trădarea vine din iubire, oricât de sinistru ar părea.
   Iubirea, în orice formă a ei, ne face slabi, oricât am refuza să credem acest lucru. Iubirea ne face să devenim vulnerabili, iar atunci când cei din jurul nostru ne rănesc și ne trădează sufletul, se deschide acea rană care nu  se va mai vindeca niciodată.
  Nu era prima dată când sentimentele mele erau călcate în picioate. Nu era prima dată când mă simțeam trădată, dar să simt acea rană atinsă din nou cu atâta forță, m-a durut enorm de mult.

Tocurile mi se auzeau ca un ecou pe marmura din interiorul Facultații. Mergeam apăsat atunci când voiam să ascund ceea ce îmi măcina sufletul. Soarele puternic de Aprilie se strecura foarte repede prin geamurile mari ale clădirii, făcându-mă să regret  că nu îmi achiziționasem încă acea pereche de ocheleri, pe care o văzusem acum două săptămâni în bazar. Am cotit stânga spre biblioteca mare a Facultății și am întins legitimația bibliotecarei în vârstă care stătea la biroul de la intrare. Aceasta și-a așezat mai bine ochelarii pe nas, apoi m-a studiat puțin, înainte să îmi dea voie să intru.
  I-am zâmbit ușor, apoi mi-am luat legitimația și am plecat. Știam exact ce voiam să împrumut. Aveam nevoie de câteva tehnici noi de pictură și de modele inspiraționale. În ultimele săptămâni, chiar duceam lipsă de inspirație, iar concentrarea mea era aproape de zero.
  Am mers până în capătul încăperii, care mirosea a lemn ud și a file vechi. Am găsit raftul din lemn de cires, care susținea toate cărțile de acel gen, care pe mine mă interesau. Am răsfoit rapid câteva dintre ele, apoi am luat cartea, pe care eu am crezut-o a fi potrivită. Avea multă artă abstractă, contemporană, un haos, așa cum se regăsea în mine, de ceva vreme.  Mulțumită că am găsit ceea ce aveam nevoie, m-am întors la bibliotecară și  i-am întins cartea.  Aceasta a ridicat capul spre mine și după câteva secunde m-a recunoscut. A luat o hârtie de lângă ea, pe care a completat-o, apoi mi-a întins-o și a bolborosit ceva de două săptămâni. Am salutat-o politicos și am ieșit grăbită, pentru aveam nevoie de o tigară  și de o cafea. Am coborât în grabă scările, în timp ce mă scotoceam în buzunar de pachetul cu țigări.
  Chiar înainte să ies, m-am lovit de ușa de la intrare sau mai bine zis, de reflexia mea, care se vedea în ea. Slăbisem mult în ultimele patru săptămâni. Nu prea aveam poftă de mâncare, iar tot ce mă ținea în viață erau nicotina și cofeina. Dacă  nu aș fi avut eșarfa la gât mi s-ar fi văzut clavicula cum ieșea  falnică în evidență, așa cum pomeții mei deveniseră tot mai proeminenți.  Mă machiam destul de mult, încercând să îmi acopăr cearcănele care îmi afundau ochii  tot mai mult. Puneam culori vii pe mine, pentru a nu lăsa întunericul din mine să iasă la suprafață.
  În ziua aceea luasem paltonul roșu, o eșarfă gri, groasă, care să mă ferească de vântul primăvăratec, care mă înfiora și bereta în știl parizian, ce statea falnică peste părul meu  proaspăt aranjat. Am zâmbit și am văzut cum rujul roșu încă era acolo pentru mine, apoi am împins ușa și am ieșit în căldura primăverii.
Aerul era parfumat și dulce. Mirosea a zambile și a polen de flori, mirosea a pământ încălzit și a iarbă proaspăt crescută. Îmi oferea  o stare de bine, de nou, deși acea stare îmi oferea un disconfort imens. Nu voiam nimic nou în mine, atât timp cât ce era vechi și ponosit nu arsese încă. Inima mea era în flăcări și totuși nu ardea nimic din ce  eu nu mai aveam nevoie. Mi-am aprins o țigară, căci simțeam că aveam să mă sufoc dacă nu fumam ceva cât mai repede și m-am îndreptat spre chioșcul din fața mea, pentru a îmi lua o cafea.
Tânăra de la chioșc mi-a zâmbit amabil și mi-a oferit o cafea neagră, fără zahăr, așa cum știa că o prefer în ultima vreme. I-am mulțumit cu un zâmbet apoi m-am indreptat spre una dintre băncile micii grădine, pe care facultatea o avea. O așteptam pe Alina, care trebuia să iasă și ea de la cursuri. Voiam  să mergem pe jos până la cămin, să avem o plimbare lungă și sănătoasă. 
Zilele calde de primăvară mă încărcau mereu cu energie pozitivă. Primăvara chiar mă umplea de dinăuntru, simțind căldura soarelui cum îmi încălzea trupul și chipul, pe care se strecurau poznașe  câteva pistrui. Cerul era albastru și mă puteam oglindi lejer în el, atât în zilele senine, cât și în zilele  ploiase. Norii erau adunați în sufletul meu mai mereu și oricât aș fi încercat să îi alung, durerea îi amplifica mai tare.
În seara când l-am alungat pe Robert din casa mea, am simțit că lumea mea s-a prăbușit sub picioarele mele. Universul meu era distrus, tot ceea ce crezusem era  fals și dezamăgitor. Alina mă găsise în timp ce zăceam pe podea cu buchetul de trandafiri pe care îi strângeam cu forță.  Sângele îmi curgea printre degetele  care mâgâiau spinii florilor, ca și când aș fi mângâiat sufletul meu tăvălit prin cioburile ce se spărgeau în mintea mea, în milioane de bucăți.
  I-am simțit mângâierea caldă și vocea melodioasă, care încerca să ma  scoată din transă. Daca nu era ea, probabil aș fi zăcut toată  noaptea pe podea și poate că  nu aș fi avut curajul să ies din casă în zilele ce au urmat.  Tot ea m-a  ajutat să mă aranjez, să îmi cumpăr haine si acrilice noi. Hainele le-am purtat, acrilicele nu le folosisem aproape deloc. Nu aveam în nici o zi dispoziția necesară să pictez ceva. Tot ce făceam era să zac, înecându-mă în toate gândurile care nu îmi dădeau pace.
  El nu mai era prezent fizic în viața mea, dar îl puteam simți în sufletul meu, pentru că mintea mea crea miraje cu el, iar scrisorile și cadourile de la el, pe care mi le trimetea zilnic, mă făceau să îl simt aproape.  Deși a avut mereu perioade când nu a fost cu mine, niciodată lipsa lui nu  a durut atât de tare. Nicicând nu  mi-am simțit inima atât de pustie.  Mă simțeam ca fiind într-un vid, doar eu și mintea mea care îmi oferea mereu senzația de cădere în gol.
  Flori primeam zi de zi. Cadouri, ciocolată, bomboane și scrisori primeam mereu de la Robert. Dar eu le ignoram pe toate. Mă rănise mult. Făcuse din mine o țintă, în care arunca cu frustrările , fricile și durerile lui. Iar eu obosisem. Trăiam cea mai grea perioadă a vieții mele, iar el nu făcea decât să o amplifice.
  Mă schimbasem mult în ultima perioadă. Știam acest lucru. Plecarea de acasă, dragoste pentru el, toate îmi puseseră în cale măști pe care să le port. Devenisem vicioasă, toxică și mă pierdusem în încrederea oferită oamenilor, care nu o meritau.
Despărțirea de el  mă schimbase și mai mult. Îmi înrăise mintea, mă făcea să regret  că alesesem inima, iar acum îmi adunam în pumni cenușa rămasă pe suflet. De acolo, lucrurile aveau să  fie diferite. Sensul vieții mele se modela după modul  în care mă schimbam în fiecare zi, din cauza iubirii.
— Iar gândești prea mult? se auzi dintr-o dată vocea prietenei mele ce tocmai se așeza lângă mine. Nu știam de cât timp ajunsese, căci iar rămăsesem blocată într-un punct mort. Un punct ce nu era nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor.
— Niciodată suficient de mult, i-am răspuns mutându-mi privirea spre ea. Arăta atât de bine de la o zi la alta. Părul ei roșcat mă orbea, luminat fiind de razele soarelui. Se împăca tot mai mult cu  viața și  cu trecutul ei, căci se vedea din interior spre exterior cum progresa.  La ea timpul vindecase. Era un doctor bun al uitării și al vindecării.
— Dacă tot te gâdești atât, măcar ai făcut-o la ce am vorbit cu tine?
  Alina tot insista mereu să îi ofer lui Robert  șansa de a vorbi, de a fi iertat și de a explica, ceea ce se chinuia de săptămâni bune. Dar eu mă opuneam cu desăvârșire. Eram sătulă de lipsa lui, de răceala lui și de refuzul de a mă lăsa să îl ajut. Voaim doar să îmi eliberez sufletul încătusat cu lacătele iubirii lui.
— Nu ai spus tu să nu mai gândesc atât?!
— Nu în sensul acela. Ava, ascultă-mă când îți spun. Robert vrea să fie cu tine. El chiar te iubește. Iartă-l, oricine merită o a doua șansă, iar el o merită din plin. Eu nu am fost așa de norocoasă ca tine. Bărbatul iubit m-a părăsit pentru prietena mea. Nu mi-a oferit nici o explicație, nu mi-a vorbit, doar a plecat.  Tu chiar ai șansa să îl lași să povestească despre ce are pe suflet. Lasă-l să își ceară iertare, oferă-i această șansă.
  O priveam pe Alina ca  pe o soră mai mare. Prietenia noastră a început al naibi de ciudat.  Am încercat să ne vindecăm rănile una celeilalte, practic am fost mai întâi la greu, ca să putem fi și la bine.
— Vei regreta într-o zi! Mintea ți se va frământa încontinuu, căutând răspunsuri. Dacă nu vrei să îl ierți, măcar mai ascultă-l odată, mi-a vorbit prietena mea întinzându-mi un o hârtie împăturită.
Am privit-o nedumerită și nu mi-a venit să cred că, prietena mea complota pe la spatele meu cu Robert.
— Tu cumva complotezi cu Robert? am întrebat-o ridicând ușor din sprânceană.
—  Nu complotez cu nimeni. Astăzi m-a căutat și m-a rugat să îți dau acest bilet. Nu mi-a plăcut deloc starea în care se afla.  A slăbit și pare lipsit de viață. Ceva îi apasă pe umeri. O durere mare, pe care nu o poate duce singur. O iubire pe  care nu o poate consuma doar el.
Am oftat și am luat biletul, aflat între degetele Alinei.
Te aștept la Belvedere, la 18:00.
Am împăturit hârtia  și mi-am ridicat chipul spre cer. Vântul îmi adia ușor  pe pielea ușor bronzată. De când venise căldura stătusem mai mult în soare, lăsându-mă pârjolită de el. Adoram acea senzație de dogoare și de răcoare pe care primăvara mi-o oferea.
— Du-te, Ava! Vei regreta mai târziu.
Am mișcat capul în sens afirmativ, apoi m-am ridicat de pe bancă, mergând ușor spre ieșire. Am luat o gură de cafea  și toată acea amăreală am simțit-o până în adâncul inimii. M-am căutat prin buzunar după o țigară, pe care am aprins-o rapid. Alina era în urma mea, îi puteam simți prezența și auzi pașii.  Avea dreptate în tot ceea ce spunea. De câteva săptămâni  nu mă puteam odihni, din cauza gândurilor care nu îmi dădeau pace. Actiunile lui, menite să le ascundă de mine, durerile lui, pe care nu  mă lăsa să i le alin, traumele care îl îndepărtau de mine, toate se învârteau în mintea mea, noapte de noapte.
Trebuia să știu ce simte, ce vrea de la mine și de la viața mea. Trebuia să știu dacă aveam să îl iert, cu ce s-ar fi ales inima mea?  Nu mai voiam să îmi las inima pradă suferinței, deși nu știam ce mă durea mai tare: prezența sau absența lui.
Iubirea pentru el era ca o tranziție de la agonie, la extaz. Valurile acelei mari iubiri erau când calde când reci.  Trebuia să recunosc  cât mi-aș fi dorit să simt cum bratele sale îmi acopereau trupul, de fiecare dată când adormeam plângând. Mă durea toată acea situație și deși decisesem să merg să îl văd la ora propusă, nu înțelegeam de ce aveam o teamă imensă care mă înghițea de la interior spre exterior.
— Mă tem, i-am spus Alinei la mult timp după ce am stins țigara și am aruncat paharul de carton la coșul de gunoi.  Mersesem ceva vreme în liniște, pierdută printre gânduri , acompaniată de partenera mea de drum, care nu a scos nici ea, o vorbă.
— De ce? mi-a răspuns în timp ce traversam strada, grăbindu-ne pentru a nu pierde verdele de la semafor.
— Nu știu ce o să îi spun. Nu știu dacă îi voi sări în brațe atunci când îl voi vedea, nu știu dacă îmi voi stăpâni lacrimile. Robert  este o slăbiciune prea mare pentru mine.
—Draga mea, mâna prietenei mele a cuprins-o pe a mea, fii tu însăți, așa cum ai fost de fiecare dată cu el. Nu te ascunde și vei vedea că nici el nu se va ascunde  să spună ceea ce simte.
Alina avea dreptate și totuși în mintea mea, furtuna abia începuse. 
Taxiul în care mă aflam era aproape de locul întâlnirii. Era 17:55, iar eu mă frământam atât pe interior cât și pe exterior.  Nu avusesem timp să planific prea bine ceea ce gândeam. Ajusesem acasă și făcusem un duș, mă îmbrăcasem  și așteptasem aproape o oră să pot comanda un taxi. Nu mâncasem nimic, obicei pe care îl aveam tot mai des. Stătusem și privisem în gol aproape șaizeci de minute, neștiind cum să îmi planific  acțiunile.
Eram un haos de sentimente, în cautarea liniștii, în căutarea lui. Mașina a oprit pe marginea drumului, am plătit șoferului și am coborât. Ceasul arăta 18:00. Robert stătea sprijinit de trecătoarea din beton, privind orașul cum se lumina tot mai tare, cu cât noaptea se lăsa. M-am apropiat cu pași timizi de el, lăsând răcoarea serii să mă mângâie. Mi-am așezat mâna pe umărul său și am așteptat să se întoarcă, până când ochii lui de culoarea chihlimbarului m-au paralizat.
Privirea lui tristă a devenit una surprinsă la vederea mea, ca și când nu se aștepta să vin. Părul său castaniu, prins lejer la spate, era răvășit de adierea rece a serii. Abia apoi am observat că purta haine militare.
  — Hei! am spus încercând să îmi stăpânesc pornirile.
L-aș fi sărutat cu putere, cu disperare și cu patimă. Mi-aș fi prins mâna în părul lui și l-aș fi răvășit cu poftă. Aș fi sărit în brațele lui, i-aș fi cuprins cu picioarele talia. Cu toate acestea stăteam nemișcată în fața lui.
— Nu mă așteptam să vii! mi-a spus cercetându-mă cu privirea.
— Atunci tu de ce ești aici? l-am întrebat sprijinindu-mă și eu de parapet.
— Speranța moare ultima.
Doar că în ochii lui nu  se mai găsea speranță, ci mai degrabă o uriașa durere ce părea că îl macină. I-am zâmbit ușor și mi-am aruncat privirea spre orașul luminat. Aceasta ar fi putut fi o ieșire romantică, dar nu părea  decât a fi un „adio”  spus doar din priviri.
Robert nu mă sărutase, nu mă luase în brațe și nu înțelegeam de ce purta  acele haine militare. O lacrimă mi-a scapat și s-a rostogolit pe obrazul meu, în timp ce ochii mei priveau de sus orașul. Mâna lui caldă mi-o șterse imediat. Era atât de aproape de mine, încât simțurile mi-au intrat în alertă.  Mâna lui era tămăduitoare pentru mine, deși era în același timp cea care mă rănea.
—  Fata care intră mereu în belele, mi-a șoptit ușor în timp ce  îmi mângâia obrazul.  Nu mă mai numise astfel de foarte mult timp, deși poate nu era zi să nu intru în belele. Sufletul meu tremura sub atingerea lui, se zbătea între a rămâne sau a pleca.
— Ce sunt cu hainele pe care le porți? l-am întrebat privind cămașa militară.
— Plec, Ava. Am fost rectrutat să plec în armată. A trecut vremea voluntarilor, acum dacă nu ai o  ocupație stabilă, trebuie să meargă la război.
Mâinile mi-au amorțit în acele secunde, iar corpul a început să îmi tremure din cauza sentimentelor controversate. Brusc nu mai voiam să îl las să plece.
— Nu pleca... am șoptit privindu-l de sub cascada de lacrimi care îmi inunda ochii.
— Nu mai ține de mine, iubito, deși chiar și atunci când ținea de mine tot am ales să te rănesc.
—Războiul este diferit. Nu te pot lăsa să pleci spre moarte.
Plângeam.
Nu crezusem vreodată că am să regret că îl alungasem. Dacă rămâneam împreună, poate lucrurile aveau să fie diferite.
— Războiul este peste tot. Ne înghite ca o fiară nemiloasă. Nu mai avem  de ales. Am venit să te văd pentru ultima dată, iubito. Să îmi rămână pentru totdeauna chipul tău pe retină.
—Nu poți să mă părăsești astfel, am strigat disperată spre el.
— Cât timp am fost împreună, tot ceea ce am putut să fac, a fost să te rănesc. Astăzi te dezleg de această iubire. Aveai dreptate. Trebuia de la început să te feresc de mine. Acum, mai mult ca niciodată trebuie să te feresc de mine. Plec, iubito și nu știu dacă mă mai întorc.
  Am refuzat să îl mai ascult, așa că am sărit în brațele lui și i-am asaltat buzele cu sărutări. Nu fusesem conștientă nici o clipă de durerea ce avea să îmi sfâșie inima, după ce el va pleca. Voiam să îl sărut prelung, timpul să se oprească acolo, să nu fiu nevoită să il las să plece.
— Vreau doar să mă ierți, Ava. Dacă mor, vreau să fiu împăcat cu asta!
— Nu vei muri! Te vei întoarce la mine!
— Chiar dacă nu voi muri eu, o parte din mine va fi ucisă de război, de lipsa ta, de gândul ca ești în brațele altui bărbat. Nu voi mai fi la fel și cu siguranță nici tu.
— Am nevoie de tine, i-am spus strângându-l în brațe. Capul îmi stătea lipit de  pieptul său, astfel încât să îi aud inima cum bate.
— Ai nevoie de un bărbat statornic în viața ta. Eu doar te-am rănit, în ciuda iubirii pe care ți-o port.
— Rămâi cu mine în noapte aceasta, i-am spus, dacă pleci, vreau să îmi lași pe piele parfumul tău, pe buze gustul tău și în inimă iubirea ta. Vreau să îmi lași aceasta amintire, îmi ești dator cu ea.
— Îți dau tot ce vrei, iubito, astăzi este despre noi, mâine începe o nouă era, nu vreau să plec spre ea, fără tine în suflet.