Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 26

Ava

  Să înțeleg oamenii a fost mereu o provocare pentru mine. Nu m-am priceput niciodată la asta, deși am fost destul de selectivă în ceea ce privește oamenii, pe care i-am lăsat în preajma mea. Mereu am fost o persoană sociabilă și dornică să cunoască oameni. De fiecare dată, însă, am fost dezamăgită de natura umană și încercam să o înțeleg. Mă întrebam de cele mai multe ori, de modul în care eu eram percepută, de oamenii care mă cunoșteau. Oare opiniile lor reprezentau o oglindă pentru mine?  O parte din mine, chiar voia să țină cont de părerea celorlați, iar cealaltă parte era reprezentată de un artist, căruia nu îi păsa de nimic. O parte care semăna așa  mult cu Robert. Poate de aceea fusesem atrasă de el, încă de la început. Poate de aceea, în cazul lui  nu fusesem selectivă. Sau poate fusesem exagerat de selectivă?
  În orice caz, învățasem că sunt maestră în a îmi oferi sfaturi pe care să nu le urmez. Conștiința mea mă mustra zilnic, îmi vorbea, dar cealaltă parte din mine, condusă de inimă făcuse câteva greșeli care m-au costat destul de scump.
Nu trebuia să mă încurc cu Robert, oricât de mult mi-a plăcut de el. Nu trebuia să mă îndrăgostesc de el sau să mă las dusă de  val. Mă pierdusem pe mine în drumul spre inima lui. Mă rătăcisem de la principiile pe care le aveam de obicei.  Totuși, valorile după care mă ghidasem în viață, mă aduseseră în punctul acela. Iubirea era mult prea importantă pentru mine, iar Robert devenise principalul om din viața mea, iar dragostea pentru el, m-a făcut să mă adâncesc prea mult în ceața din inima lui.
La început îmi propusesem să îi fiu călauză, să îl ghidez în acel întuneric și să îl aduc la lumină. Dar cine eram eu și ce era acea lumină? Dacă lumina mea, pentru el reprezenta  tot întuneric? Dacă ceea ce vedeam eu întuneric era lumină pentru el? Și dacă în toată acea dezordine el reușea să își găsească inima și să se ghideze după ea? În fond eram crescuți după valori și principii diferite. Totuși iubirea ne aducea pe amândoi în același punct. Punct pe care nu reușeam să îl depășim decât sincronizându-ne. Si ne sincronizasem atât de  greșit.
  Vara se strecurase ușor, ușor și mă adusese la finalul anului, cu examenele finalizate. Mă concentrasem mult pe acestea, pentru că doar o notă bună de final m-ar fi ținut în acea cameră de cămin bună și în anul următor. Încercam pe cât posibil să nu mă mai gândesc  la Robert și la război, deși nu reușeam deloc. Nu trecea o zi în care să nu mă gândesc la el.  Supraviețuisem cu greu în ultimele luni, înconjurată de multe cărți, șevalete, vopsea și tablouri de terminat. Trebuia să îmi ocup timpul cu ceva, non-stop, așa că atunci când voiam să mă relaxez, o chemam pe Alina să facem ceva împreună.
Uram să fiu singură. Uram singurătatea, deși ea îmi caracterizase ultima perioadă din viață. În interiorul meu era un gol imens, o durere pe care nu o puteam stăpânii.  Oricât încercasem să îl uit, nu reușeam. În mintea mea se derula, dureros ultima noastră noapte, când deși primisem toată dragostea lui, nu am putut rămâne. Mă durea prea tare faptul că eram pentru ultima dată în brațele lui. Mă durea faptul că îl iubeam atât de mult, deși poate că nu merita toată acea dragoste. Îl iertasem la infinit, dar nu puteam să îl las să plece spre moarte. Am încercat să îl opresc, dar nu m-a ascultat. Am încercat să îl țin doar pentru mine, să îl știu în siguranță, dar nu puteam să stăpânesc acel spirit liber și sălbatic.
Plecasem plângând în acea noapte, deși puteam să rămân și să adorm în brațele lui. Puteam să îmi amintesc altfel ultimele noastre momente împreună, dar nu mă putusem stăpânii. Nu acceptam că el avea să plece definitiv, că îi ceruse o ultimă noapte. Îi oferisem pentru ultima dată dragostea mea, trupul meu, dar nu reușisem să rămân până la final.
Am avut momente în care regretasem acest lucru. Mi-aș fi dorit să  fi rămas atunci. Plângeam de fiecare dată  când eram singură și gândul mă purta la el. Războiul acela nu era al lui și totuși el alesese să lupte în el. Renunțase la propriul război, pentru a lupta în altul. Renunțase la mine, pentru un scop de neînțeles. Renunțase la o iubire pe care știam că o poartă. Simțisem că mă iubea, dar îi citisem și confuzia din privire, iar durerea a venit atunci când nu am știut exact ce să îi ofer. Poate că fuseese vina mea, că nu încercasem suficient sau poate că mă îndrăgostisem prea mult, de un necunoscut. Un bandit care îmi furase inima și care apoi a fugit cu ea. Un tâlhar de suflete, care mi-a rapit și ultima fârâmă de liniște.
   Trenul s-a oprit ușor atunci când am intrat în oraș. Mi-am luat geanta, pe care o urcasem pe locul de bagaje și m-am îndreptat ușor spre ușă. Ajunsesem acasă, unde aveam să stau până la 1 Octombrie. Era o perioadă lungă, în care puteam să mă reangajez, să mă relaxez și să lucrez la expoziția pe care plănuiam să o fac. Aveam să fiu cât mai departe de el și de acel oraș  care mă face să mor de dorul lui. Aveam să îl uit până la 1 Octombrie sau aveam să îl port pentru totdeauna în inima mea.
  În gară trebuia să mă aștepte fratele meu. Îi dădusem mesaj atunci când plecasem din Brașov  și îi spusesem ora apoximativă când trebuia să ajung. Călătoriile cu trenul nu erau încă deloc sigure, din cauza soldaților străini, care aruncau  în aer cam tot ce le venea în cale. De fapt, totul era din ce în ce mai nesigur.  Colina, acolo unde se afla campusul, era destul de departe de oraș, astfel că eu fusesem în ultimele luni spectator nefericit al incendiilor, al clădirilor căzute sau distruse. Acei soldați străini vandalizau totul în jurul lor, distrugeau orice și părea să nu le pese de absolut nimic.  Totul era haos și durere. Moartea domnea pe străzi, în cârciumi, în magazine, peste tot unde străinii puteau intra și distruge. 
Trenul era plin de oameni, un mediu propice terorstilor și al bombelor. Acolo unde era o mulțime mare de oameni, era și riscul de a exploda ceva. M-am strecurat cu greu până la ușa, printre oamenii care stăteau pe culoar. Trenul s-a oprit brusc, apoi ușile au început să se deschidă. Am coborât ușor treptele mari, apoi am făcut slalom prin mulțimea de oameni, pentru a ieși cât mai repede din acea zonă. Mă temeam, de la o zi la alta de faptul că deveneam antisocială și claustrofobă.   
— Uite cine a mai crescut, îmi spune Liviu atunci când ajung în dreptul lui.
I-am zâmbit cu gura până la urechi, apoi am sărit în brațele lui. M-a strans la pieptul său cu multă dragoste, apoi mi-a sărutat ușor părul. Era tot ceea ce aveam nevoie, tot ceea ce îmi lipsise în tot acest timp, iubirea.
— Cum a fost drumul? îmi ia geanta și mă întreabă apoi.
— Teribil de aglomerat și de lung.
În gară mirosea a fast-food și a gogoși prăjite în ulei refolosit. Nu mai simțisem acele mirosul de o veșnicie. La fiecare chioșc se întindea o coadă de cel puți cinci- zece persoane. Lumea era înfometată de drumuri interminabile și de liniște.
Pe stradă, mirosul de smoală și canalizare mi-a trezit în minte amintiri din perioada de dinainte de război, perioada în care locuiam aici nu doar în vacanțe. Era mirosul specific orașului, miros de pubele și de metrou.
— Unde este parcată mașina? l-am întrebat pe  Liviu, urmându-l pe o trecere de pietoni.
— Nu sunt cu mașina mea, a trebuit să  îl pun și pe Albert să vină cu mine. Suntem cu mașina lui, a mea este în service, are nevoie de ceva reparații.
Am dat din cap înțelegătoare și l-am urmat până la mașina prietenului meu. Nu știam de ce aveam emoții în a îl revedea pe Albert. Era drept că nu mai vorbisem cu el de foarte multă vreme și mă simțeam vinovată că nu îi oferisem atenția cuvenită. Îmi era prieten  și în ultima perioadă îl privasem de prietenia mea.
L-am salutat în clipa  în care m-am urcat în mașină, dar nu am obținut din partea lui decât un murmurat posomorât. M-a privit fugitiv în oglinda retrovizoare, apoi a pornit mașina. Tot drumul nu a scos un sunet, doar mă privea fugitiv în oglindă. Mă simțeam destul de inconfortabil să îl știu așa de tăcut și de rece. Mă simțeam tot mai vinovată de faptul că nu îi mai scrisesem deloc. Poate era supărat pe mine sau poate că le avea și el pe ale lui. Ne-am întâlnit privirile la un moment dat, dar contactul a fost unul de moment, pentru că și-a concentrat imediat privirea pe drum.
Fratele meu a pornit radioul și ținea cu palmele pe genunchi, ritmul unei piese. El părea destul de liniștit și de calm. Nu părea ca tensiunea dintre mine și Albert să fi ajuns și la el.
  Drumul fusese destul de lung și de aglomorat și până acasă. Orașul devenise mai aglomerat decât îl știam eu. Priveam la mulțimea de mașini ce se pierdea în lumina roșiatică a amiezei și realizam cât de mult îmi lipsise haosul acestui loc. Liniștea și singurătatea nu făcuseră altceva decât să mă macine.
— Doar până aici ați plătit, spune Albert atunci când ajungem în fața casei noastre. I-am zâmbit ușor, deși nu am primit același zâmbet înapoi.
Am coborât din mașină împreună.  Era atât de cald față de Brașov. Până și adierea vântului era mai caldă și mai plăcută. Albert a mers direct la portbagaj, de unde a luat genta mea cu haine, pe care mi-a înmânat-o țintuindu-mă cu pivirea. Am apucat geanta, fără să rup contactul vizual. Voiam să citesc ceea ce se găsea în ochii lui, dar era o barieră acolo, una de gheață, pe care nu reușisem să o sparg. Părea că distanța și acest război îl schimbaseră și pe el. Nu mă mai privea cu aceeași căldură. Mă privea ca pe o străină.
—Intrăm în casă sau ce facem? ne întrerupe Liviu schimbul de priviri.
—Da, sigur, îi spun rupând contatul vizual și înaintând spre casă.
Nu se schimbase cu nimic casa părințior mei. Aceleași flori, ca în fiecare vară, colora veranda casei. Același parfum îmbietor de trandafiri și crini, mi-a gâdilat simțurile. Mama ne aștepta în prag. Am putut să văd în ochii ei lacrimile care îi umezeau privirea blajină.
—Copilul meu, a spus și m-a strâns tare în brațe. I-am răspuns cu o îmbrățișare duioasă și cu un sărut pe obraz. Ne-ai lipsit așa de mult, a spus apoi.
—Și voi mi-ați lipsit mult, îi spun, apoi intru după ea în casă.
Înăuntru mirosea a multe feluri de mâncare și a ciocolată. Casa era luminată de noile perdele care atârnau la geam și am observat că mama îmi găsise o parte din tablourile mele mai vechi, pe care le atârnase pe pereți.
—Vino, să bem o cafea și să ne povestești cum ești.
Am urmat-o pe mama, dar m-am asigurat că cei doi sunt în spatele meu.
—Tatăl tău este la lucru, dar trebuie să vină până la apus, abia așteaptă să te revadă, mi-a spus, punând cafea îin căni.
— Doamne ce îmi lipsise cafeaua ta, i-am spus zâmbind și am savurat prima gură. Nu apucasem să îmi las lucrurile, fiind prea absorbită de dragostea mamei.
—Spune-ne cum ești, insistă aceasta privindu-mă cu drag.
Ce puteam să le spun?  Că am suferit din dragoste? Că Robert mi-a frânt inima? Că a plecat și că m-a lăsat cu întrebări, cu doruri? Că eram nefericită? Oare ce aștepta să îi spun mai întâi despre mine?
—Am trecut examenele cu bine și cu o notă destul de mare. Acum sunt bine, fiindcă sunt lângă voi.
— Trebuie să fi suferit așa mult, mai ales după ce ai aflat de eliberarea tâlharului acela. Eu și tatăl tău am fost foarte șocați și dezamăgiți de decizia lui Robert de a face așa gest. Mai ales că îl vedeam așa de potrivit pentru tine. Dumnezeu știe cât ai suferit în tăcere.
Am ales să îi zâmbesc mamei. Mă cunoștea atât de bine. Fără să vreau, mi-am mutat privirea spre Albert, care mă privea pătrunzător. Puteam să bănuiesc despre ceea ce gândea în acele momente. El nu îl plăcuse niciodată pe Robert. Mă avertizase în privința lui, deși știa că nu o să îl ascult.
— Merg până la baie, nu am apucat să mă spăl pe mâini după ce am alimentat, spune Albert dintr-o dată, apoi se ridică de la masă.
—Cred că și eu trebuie să mă schimb în ceva mai lejer și să îmi spăl mâinile, le-am spus zâmbind, apoi mi-am luat geanta de jos și am urcat spre mansardă.
Ceea ce m-a surprins, a fost faptul ca lemnul nu ma scârțâia ca ultima dată, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la cât a muncit fratele meu în toată această perioadă, pentru a recondiționa ce era stricat. În capătul scărilor mă aștepta Albert, cu aceeași privire de nepăstruns.
—Cineva este supărat pe mine, am spus aruncând geanta pe jos și ridicând mâinile defensiv în aer.
—Cineva a uitat de existența mea, mi-a răspuns pe un ton supărat. De când cu muzicianul ăla ai uitat complet de mine, a continuat ridicând din umeri.
— Cum să uit de tine? Doar m-am luat cu învățatul...
— Și cu uitatul acelui tip? m-a întrerupt el. Ava ești atât de schimbată, nu ai idee cum se vede după atât de mult timp.
—Hei, sunt aceeași, cred că am doar nevoie de odihnă, am spus apropiindu-mă de el.
M-a luat prin surprindere în clipa în care m-a apucat de mâini și m-a împins spre capătul holului. M-a prins între el și perete, apoi s-a aplecat asupra mea.
—Nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine, a spus apoi și-a lipit buzele de ale mele, întru-un sărut tandru și delicat. I-am răspuns sărutului, dusă de val și l-am cuprins cu brațele. Buzele lui erau cârnoase și catifelate și mă dezmierdau până la ultima slăbiciune a mea. Sărutul lui nu era vulgar, ci mai degrabă dornic de a îmi arăta protecție și iubire. Trebuia să recunosc că nu mă așteptam la un asemenea gest din partea lui, însă lipsa iubirii și golul din suflet m-au făcut să cad în capcana sărutului său.
S-a desprins apoi de sărut și mi-a făcut cu ochiul.
—Schimbă-te repede. Te așteptăm toți jos.
M-am dezmeticit greu, câteva clipe mai târziu, după ce el plecase deja. Mi-am luat geanta de jos, apoi am intrat în camera mea. Mi-am scos o rochie vaporoasă de vară din dulap, pe care am îmbrăcat-o. Am intrat în baie, acolo unde mi-am spălat fața și mâinile. M-am privit în oglindă și m-am întrebat dacă nu cumva Albert avea dreptate. Eram așa de schimbată? Ce era în neregulă cu mine? Ce aveam să fac totuși cu viața mea? Oare  era viață dupa el?
Am coborât din camera mea cinsprezece minute mai târziu. În bucătărie toată lumea mă aștepta cu  zâmbetul pe buze. În privirea lui Albert se citea din nou aceeași căldură pe care o știam de mult. Părea că mi se oferea o nouă viață. O viață după el.