Tentatia Războiului, Nebunul De Alb - Cartea I

Capitolul 15

Pentru fiecare  zâmbet, plătim cu o lacrimă. Pentru fiecare clipă de fericire, plătim cu dureri de inimă. Pentru fiecare strop de iubire, trebuie să plătim cu șiroaie de durere. În viață nimic nu este gratuit, cu atât mai mult clipele de liniște, de împlinire și de realizare. Niciodată nu poți spune că ai întâlnit persoana nepotrivită, ci mai degrabă persoana care te-a mai învățat ceva despre viață, care a ajutat la evoluția ta ca om și la maturizarea ta. Nici un om nu vine în viața ta pentru a te răni intenționat. Unii dintre ei așa sunt creați de natură și vin la noi pentru a ne căli sufletele. Nu poți întâlni fericirea fără să cunoști tristețea; nu poți iubi cu adevărat fără să nu cunoști dezamăgirea și sentimentul de suflet rupt. Nu poți să te numești un om împlinit dacă nu ai trecut prin capcanele vieții, dacă nu ai căzut în prăpastii adânci și pline de noroi, dacă nu te-ai ridicat singur, dacă nu te-ai târât pe proprii genunchi pentru a ajunge acolo. Totul are un preț și fiecare îl plătim după cum ne este menit.
 Viața este exact ca un tren plin cu oameni. Un tren în care suntem toți, dar de unde fiecare urcăm și coborâm diferit. Se pot urca în tren atât de mulți oameni, îi poți cunoaște pe toți și totuși poți să nu ai pic de încredere în ființa umană. Oamenii sunt diferiți și uneori firea lor ne deznădăjduiește. Sunt prădători ce își caută prada și mai sunt cei care vor să pară prădători doar pentru a nu își arăta chipul real de pradă.
 Trenul în care urcasem era mai mult gol. Câteva persoane urcaseră odată cu mine de pe peronul unde șuiera rece, un vânt aspru. Mi-am stins țigara pe unul dintre coșurile de gunoi metalice, special destinate pentru fumat, apoi am urcat cele trei trepte ruginite ale trenului. Nu mai erau legate de locomotivă atât de multe vagoane, ca odinioară, căci nu mai era multă lume care să circule astfel, din cauza neîncrederii produsă de război.
 Eu fusesem nevoită să îmi cumpăr un bilet de tren spre Brașov, căci de Robert nu mai știam nimic, tata își vânduse mașina de mult, iar Albert era prins cu barul. Le spusesem alor mei că voi fi bine și că în trei ore nu mi se va întâmpla nimic. Până la urmă era doar o călătorie, ca oricare alta. Lumea părea destul de liniștită, fie citind câte o carte, fie ascultând muzică sau socializând. Era duminică, trecut de ora prânzului, iar cerul era mai gri decât fusese ieri. Îmi era greu ca după o săptămână alături de ai mei să plec din nou în acel oraș străin, dar știam că pe de altă parte distanțarea în acea perioadă, de acel loc, era cea mai bună. Puteam să mi-l scot din cap pe Robert, acum că nu  ne mai lega  nimic, acum că se terminase  procesul și nu mai avea cu ce să mă ajute. Robert nu se dovedise a fi un erou în adevăratul sens al cuvântului, ci voise doar să îmi intre pe sub piele. Din ziua procesului nu îl mai  văzusem, nu îmi mai scrisese și nu îmi mai dăduse nici un semn. Plecasem ca un vârtej din preajma lui, fugind de toate senzațiile pe care mi le oferea. Robert era un viciu de care trebuia să scap. Și cum de vicii de desparți doar cu forța, asta încercam să fac și eu. Încercam să mi-l scot din minte pe el ca prezență, să fac să dispară din simțurile mele parfumul său dulceag, culoarea ochilor lui și modul în care doar simplul gând spre el mă făcea să mă înfior.
Trenul pornise de ceva timp, gonind cu viteză. Ieșisem din oraș și tot ce puteam vedea pe fereastră erau doar câmpiile care fugeau spre orizont, printre picurii de ploaie ce se loveau dureros de geam. Orașul și clădirile lui murdare se vedeau din depărtare, cum fumegau parcă pline de tristețe și deznădejde. Îmi puteam vedea reflexia în geam, din cauza întunericului care se lăsa afară. Deși nu era trecut de ora paisprezece, cerul era atât de închis la culoare, de parcă urma să se lase seara. Căldura venea de la caloriferul micuț din stânga mea. Mirosea a căldură sufocantă și a motorină. Nu era cel mai confortabil loc, dar era tot ceea ce aveam în acel moment. Mi-am strâns picioarele și mi-am înfășurat mai bine  brațele cu eșarfa groasă, în carouri colorate. Mi-am băgat căștile în urechi și am pornit melodiile mele preferate încercând să mă gândesc la altceva, la lucruri frumoase și la oameni minunați. Apoi mi-a venit în minte întâlnirea pe care o avusesem cu două zile în urmă, cu Albert. Îi promisesem că vom bea o cafea împreună până voi pleca înapoi la Brașov și îl sunasem a doua zi după proces. Voiam să vorbesc cu cineva care m-ar fi înțeles, cu cineva care nu m-ar fi criticat pentru ceea ce făcusem și pentru ceea ce simțisem.
Ne băusem cafeaua într-un local din apropierea casei mele, un loc rustic și primitor. În zile ca acelea nu mai găseai locuri unde să te simți bine, iar dacă existau erau foarte scumpe. Albert se bucurase mult să mă vadă. Se aranjase pentru ziua aceea, se preocupase să arate bine, mai ales că în ultimul timp nu făcea duș cu zilele. Oboseala își pusese amprenta și pe el, ochii lui micuți și cearcănele maronii, spunându-și cuvintele. Blugii spălăciți pe care îi purta îi veneau de minune, iar tricoul călcat și parfumat îi dădeau un alt aer față de cel cunoscut.
—Bună străino, mi-a spus atunci când a ajuns în dreptul mesei unde eu îl așteptasem. Ajunsesem cu cinsprezece minute mai devreme decât ora stabilită, căci mie niciodată nu îmi plăcea să întârzii, așa cum lui îi plăcea să o facă. Drept dovadă, mai așteptasem încă cinsprezece minute după el.
—Spune-mi că nu ai venit cu o oră înainte așa cum faci tu de obicei, m-a ironizat știind cât de punctuală sunt.
—Dacă știam, veneam cu cinsprezece minute după, nu înainte, dar se pare că nu îmi învăț niciodată lecția, i-am răspuns ridicându-mă pentru a îl îmbrățișa.
Albert îmi era ca un frate mai mare. Îi puteam spune orice, puteam să am încredere în el și mă puteam baza pe persoana lui  foarte mult. Era genul de bărbat care făcea fum printre femei, de fiecare datâ când ieșea din casă, însă eu nu puteam să am decât un semntiment de prietenie față de el.
Mi-a zâmbit în modul lui șarmant și m-a îmbrățișat cu mâinile lui mari și pline de căldură. Chiar simțeam nevoia să primesc afecțiune și din altă parte în afară de mama. Am ignorant sentimentul care m-a dus cu gândul la Robert și la modul cum el mă îmbrățișa și m-am bucurat de acele clipe.
—Copil mic, mi-a spus după ce m-am retras din brațele lui, apoi m-a ciufulit ușor pe vârful capului.
Nu era prima dată  când se comporta cu mine ca și când aș fi fost un copil de școală primară. Îmi spunea de multe ori că atunci când a descoperit el ce este viața, eu abia învățam cum să folosesc un scutec. Tocmai de aceea îmi plăcea să îi cer sfaturile, deși știam că în unele situații se amuza teribil de mine. 
—Cum a fost săptămâna asta acasă? m-a întrebat după ce s-a așezat la locul său. Apoi i-a făcut semn chelnerului și a comandat două cafele cu lapte și frișcă. Preferatele lui.
—Cred că o să îmi fie greu să plec, i-am răspuns ridicând din umeri ușor. Unde-i mai bine ca acasă?
Albert nu avusese o viață ușoară și nu își permisese niciodată să se răsfețe astfel. Muncise din greu pentru afacerea care astăzi i se scurgea printre degete. Plecase de mic de acasă și venise în capitală pentru că familia lui nu își putea permite să întrețină patru frați. El era fratele mai mare și până când ceilați trei frați ai lui s-au așezat pe propriile picioare, Albert i-a ajutat cu bani, cu haine și cu mâncare. Fusese practic sprijinul părinților lui, maturizându-se înainte de vreme.
—Și nouă ne este greu fără tine aici, a zis afișând un zâmbet plin de șarm. Mai bine povestește-mi cum a fost procesul.
—Nemaipomenit, am bombănit aruncând o privire  pe geam.
Jaluzelele albastre stăteau agățate la marginea ferestrelor mari, de  unde venea o lumină puternică datorată zăpezii. M-am așezat mai bine în scaunul cu spătar pătrățos, din catifea albastră și mi-am trecut degetele peste brațele de lemn mahon. Masa era una rotundă și destul de mică, astfel încât distanța dintre mine și Albert era extrem de insignifiantă. Mi-am focusat privirea pe florile artificiale și pline de praf, ce zăceau în fața mea și am încercat să număr dârele de praf, totul doar pentru a nu deschide  acel subiect.
Orice subiect legat de Robert mă tulbura teribil. Încercasem să îl dau uitării în tot acel timp, dar totul fusese în zadar. Era ca și cum inima mea întrase la putere și nimeni și nimic nu o putea controla. Mă durea sufletul că mă aruncasem cu capul înainte și simțisem ceva pentru un om care nu mă voia decât pentru o noapte. Chipul lui frumos conturat îmi bâtuiese nopțile. Îl visam ori de câte ori închideam ochii. Voia să fie un vis frumos, dar se trasforma de fiecare dată într-un coșmar. De sub gene voiam să iasă doar imagini minunate care să fie pictate pe noile mele pânze, însă tot ceea ce mintea mea putea picta era doar chipul lui. Îl pictase în toate ipostazele în care îl văzuse: trist, îngrijorat, sarcastic, serios, vesel, drăgăstos, nedumerit și fermecător. Cred că era, de fapt, fermecător în orice ipostază a lui. Tot ceea ce făcea avea ceva aparte. Modul în care își adâncea gropițele în obraji, modul în care i se lăsa colțul gurii atunci când adopta o mină serioasă, modul în care își trecea în mod obsesiv părul de după urechi. El îmi era pace și hazard, lumină și întuneric, dragoste și ură, reverie și coșmar.
—Nu prea pari încântată să vorbești despre asta, mă chestionează el rapid.
Albert mă cunoștea imediat când era ceva în neregulă  cu mine. Știa când sunt fericită sau tristă sau dacă ceva  anume mă frământa. Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva despre tot ceea ce îmi torturează mintea. Aveam multe întrebări fără răspuns și știam că în primă fază acesta îmi va da peste nas despre faptul că mă avertizase în privința salvatorului meu. Dar nu puteam să fiu  orgolioasă, trebuia să mă destăinui și probabil dacă nu o făceam, aveam să regret pentru totdeauna.
—Nu este vorba că nu imi place, doar că totul face parte dintr-o serie de amintiri amare. Ca și cum după ce Victor m-a atacat, toate lucrurile din jurul meu s-au schimbat. El a fost ca un macaz, care a schimbat traiectoria drumului pe care îl parcurgeam pâna la acel moment.
—Cineva are nevoie să vorbească, așa-i? a spus râzând. Știi că poți să îmi spui orice.
—Cu siguranță, am răspuns privind spre chelnerul ce venea spre noi cu cele două cafele din care ieșeau aburi.
Am mulțumit bărbatului îmbrăcat în cămașă albă, ce ne-a zâmbit strâmb și am luat lingurița ce zăcea pe farfuria de porțelan din fața mea și am început să mă joc cu frișca frumos ornată în ceașcă.
—Cred că trebuie să îți povestesc ceva, am început să vorbesc din nou fără să îl privesc pe prietenul meu. Ceva ce ar putea avea legătură  și cu procesul.
—Uite, dacă vrei să îmi spui că te-ai  încurcat cu chitaristul, nu trebuie să începi să te eschivezi, am știut de la început că acel golan o să îți fure mințile, a început el luând o gură din lichidul cafeniu.
Am deschis gura din cauza sentimentului de uimire, pentru ceea ce spusese de la început  până la final. Mă gândeam cum de își dăduse seama Albert că între mine și Robert ar putea să existe ceva și mă ducea cu gândul la faptul că toți cei care ne văzuseră împreună rămăseseră cu acceași impresie. M-a amuzat în gând nonșalanța modului în care vorbise depre Robert. Îl făcuse „golan” iar acest cuvânt îmi adusese un surâs în minte. Dar oare așa era cum spusese el? Robert îmi furase mințile? Mă făcuse să mă rătăcesc în propria minte, în timp ce mă credeam pierdută în ochii lui? Oare fusesem tot timpul aici, dar aveam nevoie de cineva care să îmi amintească acest lucru?
—Nu pot spune „încurcat”, am răspuns ridicând din umeri.
În dreapta mea, câțiva studenți de la facultatea de vis-a-vis murmurau destul de tare și mi-au atras atenția de la discuție. I-am privit pe toți și m-am întrebat cât de frumos ar fi fost dacă eram mai apropiată de oameni și dacă nu îmi asupream singură sufletul, departe de oameni. Aș fi putut afla și învăța lucruri noi de la oricare, chiar dacă nu i-aș fi păstrat pe toți in  suflet. Sunt oameni buni și oameni răi și avem nevoie de fiecare în viață. Avem nevoie de dezamăgiri pentru a aprecia adevărata umanitate și prietenie. Avem nevoie să întâlnim o diversitate de caractere și personalități, care să ne marcheze existența, care să ne facă să ne simțim bine, care să ne aducă uneori cu picioarele pe pământ, să ne complimenteze și să ne învețe că nu suntem perfecți.
Existența lui Robert în viața mea nu avea să fie vreodată în van. Nici cunoașterea mai puțin plăcută a prietenului să nu fusese întâmplătoare. Amândoi trebuia să îmi ofere o lecție despre încrederea în oameni, despre sentimente și despre ceea ce pot deveni oamenii. Însăși relația de prietenie dintre cei doi îmi oferea o imagine amplă, plină de înțelegere. Dacă Robert chiar nu mai avea să facă parte din viața mea, trebuia să îl iau ca pe o lecție.
—Dar nici nu poți spune că nu există nimic între voi, a afirmat ridicând dintr-o sprânceană.
—Nu știu dacă este ceva între noi, Albert, am spus înfrântă sorbind din cafea, lăsând lichidul fierbinte și dulce-amărui să treacă prin frișca pufoasă. Era ca o mângăiere caldă peste buzele mele, care mă ducea inevitabil cu gândul la el.
—Nu înțeleg ce vrei să spui, îmi răspunde așezându-se cu coatele pe masă. Știam că atunci când făcea acest gest, Albert prezenta interes pentru subiect, dorindu-și să se implice mai mult decât era nevoia.
—Este complicat, am început eu. Cred că m-am îndrăgostit de el, am recunoscut cu inima care îmi pulsa în afara toracelui, ducând mâinile la ochi.
—Ava, esti în regulă? mă întreabă îngrijorat, așezându-și palmele peste ale mele.
Mi-am îngropat un oftat în adâncul meu și mi-am descoperit ochii și sufletul în fața celui mai bun prieten. I-am povestit despre cum m-a salvat, despre cum s-a purtat cu mine de la bun început. I-am relalat modul în care Robert mi se părea că ezita, apoi revenea ca o pală rece de vânt în viața mea. Robert era peste tot, dar de fapt nu era niciunde. În puteam simți, dar nu îl puteam atinge. Îl puteam vedea, dar nu îl puteam avea. Era în mintea mea, iar eu nu mă mai puteam strecura afară de acolo pentru a mă regăsi pe mine.
—Ati făcut sex, nu? m-a întrebat după ce i-am povestit că m-am trezit cu el la ușa camerei de cămin.
Era o întrebare cu două tăișuri. Dacă îi spuneam adevărul era posibil ca Albert să meargă să îi rupă gâtul sau era posibil să mă dojenească și să îmi spună că mi-o merit. Însă ori care ar fi fost acțiunea lui, trebuia să mă destăinui până la final.
—Da, am recunoscut fără să clipesc privind pe fereastră, la condensul care se crea pe sticlă din cauza căldurii din interior. Am făcut sex și cred că asta mă face să rămân blocată acolo, am adăugat înfrântă, ducând mâinile la cap.
—Nu trebuie să te simți înfrântă, mi-a spus Albert zâmbindu-mi. Este doar un bărbat care a trecut pragul sufletului tău. Sunt bărbați care vor veni să te învețe o lecție, chiar dacă acea lecție este dureroasă și vor fi bărbați care îți vor alina rănile. Sufletele noastre sunt precum peroanele din gară. Mulți trec pe acolo, puțini urcă in tren. Zâmbește, Ava. Nu trebuie să te simți înfrântă sau extenuată. Îl vei uita. Iar dacă îți este destinat să îți fie călău, tu nu poți opri asta. Totuși,  asta nu înseamnă că nu o să îi rupt gâtul după ce plec de aici, a adăugat zâmbind la final.
—Probabil că ai dreptate. Ceea ce simt pentru el m-a îngreunat foarte mult la proces. Eram gata să renunț la tot, doar pentru a nu îl mai vedea contrariat și suferind.
—Dragostea este oarbă, draga mea prietenă, important este să vezi dincolo de ea. Mă bucur că procesul a ieșit bine și că acel om își primește pedeapsa. Știi foarte bine că nu am avut o impresie prea bună despre ei doi, încă de la început.
—Ce m-aș face fără tine? l-am întrebat privindu-l cu drag.
— Ai fi moartă fără mine, mi-a zâmbit și mi-a mângâiat podul palmei.
În acele clipe mi-aș fi dorit să fie el în locul lui Robert. Mi-aș fi dorit să îl pot iubi pe Albert, să îl pot vedea mai mult decât un prieten și dragostea pe care i-o port să se metamorfozeze. Mi-ar fi plăcut să îl pot vedea cu alți ochi și să îmi fac inima să bată pentru el. Albert avea o alură matură, știa ce să zică și când să zică. Știa când era bine să acționeze și o făcea întotdeauna în cel mai cerebral mod.
Dar nu  era cu putință. Așa cum trenul acela alerga  pe șinele tot mai înghețate, așa cum peisajul se schimba, cu cât urcam în munți, așa și sufletul meu se transforma și nu puteam face nimic. Acum era departe de omul care mi-a dat lumea peste care, dar și de cel care mi-a ținut mereu de cald în suflet. Eram tot mai departe de familie și mă întrebam, ce se va alege de mine.