+18 | Delicioasa Mea Victimă | Mafia~Dark~Romance

19. Coșmarul nu s-a terminat

IZABELA MARTINEZ

Nu mai suport toată această presiune din pieptul meu. Fără să fiu atentă prin cameră fug spre baie, aprinzând lumina din mers și găsesc pe marginea chiuvetei, exact așa cum știam că vor fi, setul de lame speciale pentru bărbierit. Iau una și o apropii de încheietura mâinii. Sunt gata să pun stop la toată suferința, o dată pentru totdeauna.

O mână fermă îmi oprește brațul înainte ca lama să atingă pielea. Mă sperii, aveam impresia că sunt singură, când mă întorc mă lovesc de privirea pătrunzătoare a lui Ramon.

Ce se întâmplă? O iau razna. Scap lama și mă lipesc de peretele din spatele meu iar corpul îmi tremură.

-Ramon... spun nesigură pe vocea mea și pe faptul că s-ar putea să înnebunesc.

-Eu sunt pisico, ce ți-a dat prin cap blondino? Voiai sa îți iei viața? Mă trage cu putere în brațele sale, stângându-mă atât de tare.

-Dar, tu... nu....

Din spatele lui apar în fugă Aleck și Barbara. Nu mai înțeleg nimic. Glasul mi-a pierit, mă las în jos pe podea, simt cum picioarele îmi cedează, privind dezorientată la cei din fața mea.

-Pisoi... Ramon mă ridică de la pământ strângându-mă puternic în brațe și mă conduce spre patul din dormitor.

Un val de furie mă cuprinde și încep să-l lovesc cu tot ce am pe lângă mine, dar spre ghinionul meu sunt doar perne și lucruri moi. Nimic tare încât să îi spargă capul așa cum aveam eu de gând să fac. Comic cum, doar cu câteva minute în urmă muream de durere, iar acum l-aș omorî cu mâna mea, dar nu are cum să apară așa din senin ca și cum acești ani nu au existat.

-Ce înseamnă asta Ramon ? Cum... mă opresc și mă uit spre Aleck după care privirea îmi revine spre ținta mea principală. Cum de trăiți? Zic răspicat cu furie în glas. De ce... de ce ...

-Mai întâi calmează-te Bela. Îmi răspunde Olvera ca și cum nu ar fi nimic serios în toată treaba asta.

-Să mă calmez? Acum îi privesc ca și cum ei ar fi nebuni și sunt conduși chiar de însuși Ramon Olvera. Ți-am plâns moartea, zic printre lacrimile ce îmi brăzdează fața, ți-am vizitat mormântul gol în fiecare zi timp de trei ani nenorociți. De data asta palma mea îi lovește fața. Am adormit în fiecare noapte plângând, nu am mai zâmbit tot de atunci. M-am chinuit cu amintirea ta fantomatică în fiecare zi. Iar tu, tu... tu ești în viața și nici nu te interesează de toate astea. Am stat în ploaie lângă mormântul tău ore în șir, zile la rând. Și... și...

Simt cum rămân fără glas. Am spus toate astea dintr-o răsuflare iar acum parcă nu îmi ajunge aerul din cameră. Ramon mă trage mai aproape de el, strângându-mă puternic în brațe și îmi șoptește în păr.

-Iartă-mă Bela. A trebuit...

Îl împing simțind cum toată durerea din piept se preschimba in ură, dezgust.

-Cum adică a trebuit. Explică, acum. Mă ridic din pat punând mai multă distanță între mine și el, în treacăt îi prind privirea vinovată a Barbarei.

-Si tu ai știut? Ai știut si m-ai lăsat sa mă usuc de durere?

Aceasta tresare la auzul glasului meu acuzator, se grăbește să se scuze.

-Nu am știut din prima. La locul accidentului am simțit ceea ce ai simțit și tu. Doar după ce vara aceea s-a termina am aflat.

-Nu te-ai gândit că ar trebui să știu și eu? De asta ai rupt legătura cu mine?