+18 | Delicioasa Mea Victimă | Mafia~Dark~Romance

9. Moarte, extaz și probleme

IZABELA MARTINEZ

M-am săturat să aștept ies din mașină și sunt gata să-l înfrunt pe Ramon. Nu are dreptul să mă poarte pe unde vrea el și să se aștepte să ascult ca un copil.

Doar că fiecare pas ce mă apropie mai mult de acel depozit, mă sperie și îmi pompează în vene un gram de adrenalină. Înaintez deși instinctul urlă în interiorul meu să mă întorc la mașină sau să fug dracului de aici. Intru dar nu se vede nimic, e răcoare și din nou gândul îmi zboară la un film horror. Mirosul de mucegai și umezeală, îmi întoarce toate măruntaiele pe dos în stomac. Mă orientez, iar în stânga mea este un hol așa că decid să o iau pe aici, dar în capăt, se aud numai orori ieșind dintr-o cameră laterală. Sunetele ce provin din interiorul îmi dă fiori pe șira spatelui, de parcă cineva ar fi torturat.

Focuri de armă și un râs ce îmi îngheață sângele în mine aud și văd când stau în dreptul camerei unde un bărbat este ciuruit la propriu de gloanțe.

Ramon se întoarce și mă vede după ce îmi scapă un chițăi speriat ca să nu țip pe bune. Trupul inert cade și peste tot în jurul lui e sânge. Pe jos, pe Ramon iar chipul nefericitului e desfigurat. Nu stau să văd mai mult, fug și las lacrimile să curgă în voie. Sunt dezorientată , dar reușesc să găsesc ieșirea din această clădire a demonilor. Fug pe drumul principal cu rugăminți în minte să treacă o mașină sau oricine ca să pot să scap de aici, dar la un moment dat mașina lui Olvera trece pe lângă mine și îmi taie calea. Nu știu ce să cred din tot ce îmi spune. Oricum nu aud decât jumătate din tot ce zice.

-Izabela, uită-te în ochii mei. Chiar crezi că te-aș răni vreodată pe tine?

Mă zbat și țip, dar în zadar nu are de gând să îmi mai dea drumul, îl simt cum mă ridică în brațe, cred că ne îndreptăm spre mașină. Simt scaunul pasagerului sub mine după care portiera închizându-se și blocându-se. Când Ramon intră și se pune pe locul șoferului, toate acele imagini de mai devreme îmi străfulgeră retina, iar el are pete de sânge pe haine si față. Asta nu îmi ușurează toată această situație.

Dacă stau mult pe lângă el nu voi face decât să aduc și mai multe nenorocirii asupra vieții mele.

-Nu vreau să mor! Îmi scapă cuvintele fără să gândesc.

Mă privește cu o față de nedescris.

-Izabela? Spune și îmi mângâie obrazul. Este în regulă pisico. Vocea îi este caldă, mult mai calmă. De parcă ar vorbi cu un animal rănit ce nu știi cum ar reacționa dacă te apropii de el ca să îl ajuți. Bela, hei... mergem acasă scumpo. Vorbim după ce te liniștești bine?

Dau afirmativ din cap. Îmi aruncă reci și calde. Nu știu cum să mă comport când e în preajma mea. Inima mea tâmpită nu vrea să analizeze pericolul din jurul lui, ea doar mă îndeamnă să îi dau o șansă. Îmi urlă practic să încerc să-l cunosc, căci sub acest înveliș de beton, se ascund mult mai multe de cât cunosc eu. În fața tuturor parcă ar purta sute de măști, dar în fața mea, toate cad.

Îl privesc în timp ce conduce. Pare nervos dar și îngrijorat. În contras cu starea lui, eu mă liniștesc. Corpul mi se relaxează în timp ce dau geamul mașinii în jos și briza răcoroasă mă lovește în față. Îi simt mâna pe piciorul meu, strângând încet pielea între degetele sale puternice.

-Te-ai liniștit frumoaso?

Mă întorc să îl privesc.

-Da. îi acopăr mâna de pe piciorul, cu a mea.