+18 | Delicioasa Mea Victimă | Mafia~Dark~Romance

17.Câmp de lupte Urbane

Capul îmi bubuie, sângele îmi curge șiroaie din rana de la tâmplă în timp ce simt bucățelele din geam înfipte în carnea mea.

Un glonț zboară prin parbrizul din față când Vito reușește să vireze brusc.

Cu coada ochiului îl văd pe Aleck cum aleargă spre o clădire de unde zboară muniție în neștire. Suntem înconjurați, iar eu refuz să pierd tocmai acum, când suntem atât de aproape de a-l salva pe Ramon.

Reușesc să ignor durerea într-o oarecare măsură și scot arma de sub scaunul pasagerului din dreapta.

Vito iese în acel moment din mașină, după care îl urmez. Înainte să riposteze și în timp ce căutăm, în timp ce fugim, un loc ferit de unde putem ataca, îmi strigă.

-Dacă mori, să mă aștepți pentru că Ramon mă va trimite pe lumea cealaltă că n-am avut grijă de tine.

Aș râde, de fapt i-aș arunca o replică sarcastică dacă aș putea să vorbesc destul de tare încât sa fiu auzită peste hărmălaia ce s-a produs.

Nu știu cine ne vrea morți, dar face o treabă a naibii de bună.

Când reușim în sfârșit să ne găsim o ascunzătoare, se fac văzuți și inamicii noștrii care ies fiecare dintr-o clădire diferită.

Nu cunosc pe nici unul, și mă i-au după statură pentru că toți au fețele acoperite.

Sunt gata să mă ridic și să-l țintesc pe cel mai mare dintre ei când Vito mă trage înapoi în ascunzătoarea dintre blocuri și îmi acoperă gura.

-Aș dori totuși să rămâi în viață, încă sunt prea tânăr să mor de mâinile unui psihopat precum e iubitul tău. În plus, clar aceia, indică spre indivizi, nu sunt toți.

Nici acum nu-i răspund, dar observ mulțimea. Sunt vreo două duzini de tipi înarmați.

Suntem depășiți numeric iar prin haos încep să-mi fac griji și pentru Aleck care nu apare de nicăieri.

Caut rapid un plan în minte. Orice, ce ne-ar scăpa din ghearele hienelor. Însă un fluierat îmi țiuie în ureche. De undeva departe se aude un lătrat și un câine polițist de două ori mai mare de cât e un câine normal, se apropie de cel mai vânjos dintre tipi.

Primește un ordin, iar după începe să adulmece aerul. Ne-am ars. Rana mea ce sângerează sigur nu va fi greu de depistat.

Vito înjură în șoaptă, iar mie mi se oprește inima în loc, când patrupedul începe să se îndrepte spre locul unde ne ascundem.

-Trebuie să plecăm de aici. Acum. Șoptesc și îmi scot cioburile de geam din tâmplă, pentru că durerea devine usturime.

Animalul nu ajunge la noi pentru că tocmai a fost împușcat în cap. Un schelălăit puternic îmi face inima să se strângă în piept de milă. Se învârte pe loc după care începe o nouă ploaie de gloanțe. Aleck iese din clădire în timp ce alți tipi pe motociclete i se alătură. Ies din ascunzătoare și glonțul dat de mine ajunge în jugulara celui care îndrepta arma spre spatele lui Aleck.

O mașină sport vine cu viteză în direcția mea și se oprește milimetric de picioarele mele înghețate de spaimă.

Vito ieșise și el din ascunzătoare și s-a ocupat de alți tipi care ne atacau de la ferestrele blocurilor din împrejurimi.

Din mașina sport iese nimeni altul de cât Omer, care mă ignoră cu eleganță iar acum se îndreaptă spre singurii trei supraviețuitori care ne-au atacat.

Alte matahale îi prind pe fiecare din spate și le trag fiecăruia cagula neagră de pe chip. Nu e de mirare că se ascundeau. Fețele lor sunt pline de cicatrici și vânătăi.

-Ați comis cea mai mare greșeală a voastră. Să mă atacați pe mine, e una. Dar să atentați la viața familiei mele e alta. Spune Omer.

Unul dintre tipi vrea să-l înjure. O văd pe chipul lui și gura strâmbă întinsă într-un rânjet. Nu apucă. Este lovit cu ceva ce nu pot să deosebesc, ceva lipit de palma lui Omer.

-Nu vreau să ascult nici un cuvânt de la voi.

Tipul scuipă sângele direct pe pantofii lui Omer, iar asta nu-l face de cât să se înfurie mai tare. Sunt împinși în genunchi. Furia din ochii omului din fața lor, nu le șterge chipurile de dezgust. Doi dintre ei își pierd viața când sunt străpunși cu un pumnal direct in piept. Al treilea, cel care îndrăznise să-l sfideze pe noul meu partener de afaceri, este cruțat, asta cred până în momentul când două împușcături se aud și-l nimeresc pe acesta în genunchi, este aruncat pe șosea întins precum un leș, țipă și mai că mi se înmoi și mie picioarele din cauza modului barbar de a fi torturat.

Omer se apleacă spre el, îl prinde de ceafă precum prind câinii puii mici, și îi spune în față.

-Te vei întoarce  în văgăuna din care ai ieșit, și vei fi trimis ca un mesager pentru șeful tău. În cazul în care ajungi și nu-ți dai duhul pe drum. O să-i spui jigodiei să nu se joace cu familia mea.

Tresar, e a doua oară când rostește cuvântul familie. În momentul ăsta uit de atac, de rana mea sau de cadavrele celor care ne înconjoară. Oare așa își numește el oamenii cu, care încheie afaceri? Familie?

Când tipul e târât de unul dintre gorilele noului meu partener. Îmi simt picioarele cedând, adrenalina mă părăsește brusc, iar moleșeala îmi cuprinde corpul în schimbul dozei de energie. Sunt prinsă în brațele lui Aleck înainte să cad în genunchi.

-Shhh, gata a trecut.

Pentru prima dată după răpirea Makenei, încep să plâng. Toate astea mă copleșesc. De asta am încercat să fug atâția ani. De toate astea am încercat să o țin departe pe Makena. Într-un moment de rătăcire, gândul îmi fuge la Ramon. Ori unde e el, e și durere. Dar să fiu a naibii dacă pot renunța la el.

Lacrimile curg șiroaie pe obrajii mei, brațele lui Aleck mă strâng mai tare iar capul îmi alunecă pe pieptul său.

-E bine Izabela, va fi bine....

Vito se apropie și el și mă mângâie pe spate într-un gest ciudat de alinare. Însă ceea ce mă face să mă opresc din plâns e vocea lui Omer.

-Vrei să-l scot acum din închisoare?

Prima dată nu-mi dau seama dacă am auzit sau nu bine. Așa că exact ca o fetiță speriată întreb printre sughițuri de durere.

-Ce?

Acesta se apropie de noi. Mă prinde de umeri și mă întoarce cu fața la el. Îmi ridică fața cu un deget de sub bărbie și îmi spune foarte ferm.

-Pe Ramon. Dacă vrei îl pot scoate chiar acum din închisoare. Planul va lua o mică întorsătură. Dar el poate fi chiar lângă tine, acasă, în următoarea oră.

În timp ce-mi spune asta. Mă privește în ochi cu o grijă părintească ce o văzusem doar la tata.

Dintr-o dată, tipul dur dispare din fața mea. Iar în locul lui, e doar un părinte cuprins de durere să-și vadă odorul plângând. Nu-i știu povestea lui. Dar în momentul ăsta nu sunt în stare să o aflu, ci pentru prima dată, rog pe cineva, pentru ceva ce-mi doresc, iar acel cineva nu e Ramon. Ci un necunoscut.

-Te rog!

*Știu că acest capitol e ridicol de scurt. Stați fără grijă, mai urmează un capitol săptămâna asta. Deoarece am intrat în Toamnă, anotimpul meu preferat. * Dar sunt bucuroasă să vă răspund la întrebările voastre din secțiunea de comentarii.*