Reverii

Vino!

Băncuța învelită în piele nu-și mai ducea veacul singură, în timpul ei înghețat, mă avea pe mine înapoi. Îmi simțea atingerea degetelor abia scăpate pe suprafața ei aspră, iar eu simțeam temperatura scăzută, o simțeam pătrunzându-mi prin palme, în lungul brațelor, o simțeam țintuindu-mi gâtul și împiedicându-mă să respir. O aveam în maxilar, pe limbă și adânc în creier. Dacă aș fi fost o păpușă de cârpe aruncată aici, aș fi înțeles. Dacă eram un portret bătut în cuie pe un perete al acestei camere, aș fi înțeles. Dar eu m-am adus înapoi. A fost voința mea stăpână peste orice gând, peste orice emoție. Stăpâna fricii mele, stăpâna durerii, stăpâna oricărui regret. Și, cum am ajuns într-un final, m-a părăsit cu totul, pradă pentru tot ce stăvilise până atunci.

Eram singură în fața unei amintiri. Speram că am să adun în jurul meu fantomele tuturor momentelor petrecute aici, că or să mă înconjoare, că or să mă înghită și astfel, doar în acest mod, aș trăi din nou trecutul, aș repeta toate mișcările, toate vorbele, toate privirile și aș putea pleca mulțumită.

Dar aceste stafii dorm, iar decorul staționează. Aerul staționează. Sunetele staționează și eu asemenea lor.

Această lipsă mă făcea să mă simt goală, ca și cum nimic nu îmi acoperă corpul. Mă făcea să mă simt surdă, ca și cum nimic nu e de auzit și oarbă, ca și cum nimic nu e de văzut.

Cuprinsă de mânia acestei așteptări fără rost, am vrut să împing băncuța din calea mea, să ajung mai repede la cea mai grăitoare amintire, să mă las asupra ei și să o prețuiesc, să o înglobez în mine și să îi redau viața, după ce am permis atâta timp să persiste într-o moarte lungă, în locul care a devenit oprit și sumbru.

Dar băncuța nu se mișcă, a înțepenit.

Mă așez atunci pe suprafața ei și simt cum pielea spatelui îmi suspină. Resimte zona pe care se întindea demult, retrăiește bucuria de a se cufunda goală în materialul care se lipea de ea, care respira cu ea și se mișca odată cu toate mișcările ei.

Mâinile îmi tremură de amintirea mâinilor tale, și pieptul îmi suferă de amintirea presiunii pieptului tău asupra lui. Plămânii îmi seacă, în căutarea fără rost a mirosului tău în tot acest aer bătrân și uitat.

În fața mea se află Pianul. Pe capacul lui închis cu mult timp în urmă nu mai este niciun luciu, nicio urmă că a fost atins cândva, nicio amprentă a mea, a ta, a nimănui. Îmi sprijin coatele de el cu repeziciune, fără să gândesc, fără să am vreo dorință și privesc în gol peretele neluminat. Scârșnește sub greutatea mea. Îmi întind coatele în lățimea lui și îmi culc capul pe palme. Aș vrea să-mi lipesc urechea de lemn și să îl aud dacă îmi vorbește, dacă îmi suspină, dacă vrea să rămână indiferent întoarcerii mele.

Doar eu vorbesc. Doar eu suspin și doar eu reacționez la prezența mea. El se ascunde. Se ascunde de mine.

Pornită, am vrut să îl deștept din această nepăsare și să îi ridic capacul, să îi cuprind coardele cu mâna, să-i caut vocea, chipul, să știe că m-am întors.

Dar ca într-un coșciug de spaimă, ferecat de cuie, capacul nu s-a clintit, a înțepenit.

Suportul de partitură e gol. Nu ai avut nimic să-mi transmiți. În toți anii care au trecut, nu ai vrut să-mi lași nicio veste, nicio succesiune de note pe care să le cânt și să mă întreb ce ai vrut să îmi spui, nicio înșiruire de cuvinte scrise dezordonat, să îmi închipui mersul stiloului tău pe foaie și sunetul de peniță în completă liniște.

Dacă aș avea o foaie de așezat în loc de partitură și ceva să-ți spun, te-ai obosi să-mi răspunzi pe aceeași hârtie, mi-ai împlini dorința unei conexiuni efemere, ai vrea?

Ai vrea să apari măcar o clipă în spatele meu, dacă promit să nu mă întorc? Vreau doar să te simt, vreau să simt că ești aici. Dacă îmi las părul pe spate, ai vrea să-l atingi? Să-mi pui mâna pe creșted, pe umăr? Nu am să mă mișc, nu am să respir, poate dura doar o secundă.

Claviatura nu este acoperită de capac, este la dispoziția degetelor mele, expusă dorințelelor lor și lipsită de libertatea de a se opune.

Învelită într-un praf gros, pare așa lipsită de puteri. Murdară, cu urme vizibile ale agresiunii timpului, așa învinsă că nu mai poate fi mândră în fața mea, așa sfârșită că nu poate fi altfel decât absentă în fața acțiunilor mele. Nu trebuie să fie mândră, căci nici eu nu sunt, dar trebuie să fie prezentă, căci eu sunt, sunt chiar acum, chiar aici.

Apăs cu degetul prima clapă stângă și eliberez un zgomot jos, înfricoșător de lung. Se aude, încă se aude și parcă nu a alungat liniștea. Se aud și el, și liniștea, ambele deodată. O durere vie îmi înțeapă palma, îmi strânge mușchii, vrea să-mi frângă oasele.

Când totul încetează, nu reușesc să înțeleg pentru ce am pătimit. Dacă vrei să îmi sacrific corpul, să mă pedepsesc, am să o fac, am să apăs din nou clapa și am să-mi eliberez durerea în toată ființa, am să o trăiesc pe toată, oricât.

Dar clapa a înțepenit.

Apăs grăbită următoarea clapă și las la iveală un sunet puțin mai înalt, chinuitor, care mi se răsfrânge în piept, săgetând și pulsând tot mai adânc și care mă cutremură.

Tremur și nu pot să mai găsesc aerului o cale de a-mi pătrunde nările. Îmi mut privirea dintr-un colț în altul. Îmi aud contracțiile inimii, le aud dincolo de sunetul clapei, tare, sfâșietor, de parcă ar striga. Strigă și strigă.

Dacă te strigă pe tine, ai să le auzi? Dacă trec prin această teamă din nou, ai să mă ierți? Ai să mă vezi? Ai să mă vrei din nou?

Presez degetul pe clapă, dar a înțepenit.

Mă grăbesc să mai apăs o clapă, să se mai audă un sunet nenorocit. Urechile îmi sunt înfundate de cuvinte de ură, îmi vuiesc până în creier. Nu pot să îmi aud decât cele mai rele gânduri, nu pot să simt decât cele mai murdare emoții. Apari aici și fii jerta furiei mele, voi fi și eu a ta negreșit. Vino, lasă-mă să te atac, lasă-mă să te rănesc, lasă-mă să-mi plâng faptele și să jelesc, închizându-mi fața în căușul palmelor tale. Vino. Vino!

Clapa a înțepenit.

Apăs o nouă clapă și aud sunetul. Un fior din mijlocul pântecului urcă pe șira spinării și mi se face rău. Simt rușine pe toată pielea. Simt silă față de fiecare parte din mine. Mi-e rușine de ceea ce am gândit, mi-e silă de ceea am făcut. Nu vrei să vii fiindcă te dezgust? Nu vrei să uiți? Nu vrei să negi? Nu vrei să-ți fie milă?

Sunt demnă de milă, de mila ta, apari din milă și nu voi cere mai mult. Vino pentru milă, pentru mânie, pentru ura pe care mi-o porți și voi accepta.

Clapa a înțepenit.

Dacă am să-mi închid ochii, vei veni să cânți la restul clapelor? Nu trebuie să te văd, vreau doar să aud ceva ce-ți aparține. Ai putea să-mi atingi, în frenezia cântecului tău, mâna? Să te lovești din greșeală de ea, în prostia ei de a nu părăsi claviatura, să o lași să te resimtă? Asta ar fi cea mai vibrantă bucurie, îmi simt corpul gata să sară entuziasmat, ca un copil, doar datorită acestui gând imaterial.

Dacă privesc din nou către perete, ai putea să te arăți? Un minut, un moment. Am să mă fac că nu te văd, că nu te știu, dar mi-ai surprinde fiecare nerv, mi-ai aprinde fiecare speranță și ai reda culoarea fiecărei emoții, dar promit că n-ai să vezi nimic pe fața mea.

Dacă mă lungesc din nou pe banca tapițată cu piele, ai să te lași încet asupra mea? Ai putea? Poți să-mi alungi viața din orice cotlon al corpului când ai să te ridici, poate fi ultimul lucru pe care îl trăiesc. Dar vino, și voi avea din nou iubire în podul palmei. Am să o simt pudrată pe pomeți, am să o simt odihnindu-mi-se pe gene, pe frunte. Poate fi ultimul strop de dragoste, am să mi-l întind fără regret la baza gâtului.

Vino. Doar vino.

Nu pot să mă mișc.

Simt cum înnebunesc de groază.

Nu pot să mai mișc o încheietură.

Am înțepenit.