Reverii

Fantasmă

Într-un final croit întocmai pe măsura mea, cerul s-a golit de orice îi fusese înainte acoperământ. S-a golit, s-a dezgolit, să îmi arate o piele albăstruie, ştearsă, să nu mai aibă niciun secret față de mine. Nicio şoaptă la ureche. Nicio privire fugară, pierdută în timp.

Nu mai erau nori cum fuseseră odată. Norii cu care îți ascundeai ochii de ruşinea ta dulceagă, când aruncai o vorbă rumegată bine în mintea-ți neobosită. Îmbibată în sentimentul tău somptuos, şi mult, şi mare, suficient să ne stingă amândurora setea o viață şi încă una, să ne îmbătăm țicniți până murim în somnul acestui amor neîmpărtăşit.

Mie nu îmi este sete tot timpul.

Nu mai este nici Soare, cum îmi amintesc că vedeam strălucind aievea deasupra noastră.
Când corpul tău cădea în brațele mele rezervate, o floare ruptă din pământ de care să am grijă.

Şi fiecare freamăt al tău, fiecare zâmbet fraged, sincer, îmi zăpăcea gândirea, cugetul pe care îl tot trăgeam de mânecă. Eu nu puteam să încetez din a mă îngâna cu griji pe care singur le cream, să uit că eşti lângă mine. Nu puteam să gust din fericirea ta, în care nu mă puteam nici măcar încrede. Mă temeam, din lăcomie, să nu mi-o atribui în întregime, să nu o iau din pieptul tău, să o închid în cuşca sticlei prăfuite, să nu ştiu să o prețuiesc vreodată.

Mă trezesc întotdeauna aici, presat de goliciunea putredă a cerului, să trăiesc la nesfârşit în urâcioasa lui sclavie, plimbându-mi paşii prea uşori în cercul închis al memoriilor mele.

Şi ştiu ce urmează, doar asta se petrece în fiecare zi a vieții care nu şi-a mai găsit, zăpăcita, o cale de a continua. Sunt în labirintul ridicat de mâna ta răzbunătoare, cu mişcări line şi pline de noblețe, dar nu mă simt nicicum un prizonier.

Mă ridic în şezut pe pământul verde. Verde-închis. Verde-pădure.

Pământ plat şi chel, lipsit de orice petic de iarbă pufoasă. Pământ care cedează sub greutatea mea şi îmi scufundă fiecare pas în negurele sale reci, pământ care îmi irită pielea, căci e aspru şi uscat. Care îmi sâcâie urechile cu fiecare scârțâit, fiecare geamăt şi scrâşnit din dinți, răpus de efortul de a mă susține.

Simt că sunt prins în bolduri într-o machetă făcută de copii, oare te vei plictisi cândva de acest decor unde mă ții cu forța, pe care l-ai ştirbit cu duşmănie?

Îmi răsună încet în minte vocea suavă cu care îmi alintai simțurile, tolănită într-o pătură de iarbă, care îți mângâia cu drag obrajii rozalii, ori cu capul culcat pe genunchii mei, părul moale revărsat nestăpânit, precum apa şi buzele pline care se atingeau şi se îndepărtau cu grație.

Ți-am spus cu sufletul prieten cât de mult am ajuns să te iubesc, să îți iubesc ființa cu totul, figura, prezența, esența şi ideea ta. Totul ajunsese să mă fascineze într-un joc potolit, pe care să ți-l pot împărtăşi în tihnă şi care să îmi slujească orice credință mut.

Şi printr-acea dezvăluire a mea şi pură şi simplă, am stârnit în tine valuri fără reflux de emoții incredibile. Nu am crezut că o persoană poate să crească un sentiment atât de intens, aşa dogoritor pentru o alta.

Ai crescut chiar tu aşa o dragoste, adânc în sânul stâng, cu gazda o inimă precum oricare alta, eram de-a dreptul uluit.

Mă ridic cu greutate şi mă apuc să umblu, aşa cum tot se întâmplă, prin bucla mea pustie de timp, aşteptând să te arăți, să mă țintuieşti cu irisurile de gheață, cu privirea aceea stranie, fulgerătoare.

Spațiul ăsta închipuit de tine, temnița în care mi-ai vârât mânioasă conştiința, este sec, este anost şi mă învârt pierdut pe nişte poteci nelocuite.