Reverii

Oda Daliei Negre

Încă reuşesc, cu ochii mei răpuşi, să-ți văd mâna cum se îndepărtează în pântecul rece al bolții incolore, de unde ai venit odată cu mine, să mă laşi neînsuflețit pe această plajă moartă, pe acest nisip de argint, care mi s-a lipit de corp ca râia.

Ochii mei învinşi de tine. Învinşi, lăsați cu o ultimă suflare. O suflare pe care nu mi-ai permis-o din milă. Să ştii tu, cu măcinarea ta uşoară din piept, că mai trăiesc şi mai prind de glezne ziua de mâine, că apuc să simt raze de soare pe obrajii albi ca spuma, obrajii mei pătați de sânge rece, obrajii reci.

Mi-ai lăsat viața să scape printre degetele tale obişnuite cu crima, care mi-au strâns gâtul să mă sufoce, şi mi-au mângâiat creştetul să mă adoarmă, şi mi-au cules lacrimile de foc, trecute în rânduri dureroase pe chipul meu, să le poarte, inele şi inele.

M-ai cruțat de la moarte, blânda de tine. Să nu fiu şi eu brățară de sânge negru la încheietura măinii tale. Să nu fiu alt nume pe care îl săruți apăsat pe o altă cruce. Să nu îți aduci aminte uneori de chipul meu, să zâmbeşti, să mă visezi cu privirea ta temută.

Sunt în viață. Sunt în viață. Calc cu talpa ultima limită şi respir ca pentru ultima dată. Pentru că aşa ai vrut. Să te privesc cum pleci. Absentă. Nepăsătoare. Ce crudă! Ce mi-ai făcut? Ce te-am iubit... Ce ți-am făcut? Eu, ție. Eu, unul dintre mulți. Mulții pe care i-ai avut aproape. Mulții cărora le-ai îndrăgit vocea. Mulții cărora le-ai prins palma în încleştarea ta, să treci prin viață cât vrei tu cu cel mai dorit camarad.

Mulți au primit din mişcările lente, tacticoase, ale genelor lungi şi-nchise la culoare, o boare de boală grea. Au primit adânc în ochii lor uităturile tale, cât timp tu, amuzată, despicai în mintea şi în gândul lor, cu irisurile tăioase, verzi şi fragede, alegându-ți pentru tine doar ce-ți place.

Şi ai vorbit puțin cu mulți, fără să le spui nimic, deşi ei credeau că aud totul. Auzeau silabe legate şi dezlegate, nu înțelegeau nimic, nimic din cântecul sorții pe care le-ai sugrumat-o între dinți, nimic din surâsul morții, pe care îl prelungeai cu ironie.

Blestemata de tine, şi-a găsit scop plăcut în a procopsi pe alții cu păcatul farmecului tău, să te iubească oricare doar văzându-te, să îți dea grăbiți tot ce au din ființa lor, până nu mai au nici viață şi se prăbuşesc amarnic înainte-ți, ucişi de mâna ta.

Pe mine nu m-ai ucis, nu ai lăsat o clipă de întuneric să îmi odihnească privirea, nu mi-ai lăsat răgazul de a evada din locul unde m-ai proptit, să te privesc cum pleci...

Şi stau întins pe spate, căci nu pot să mă mişc. Nu pot să mă ridic să măsor depărtarea în gând, să găsesc cunoscutul acestui loc necunoscut. Nu pot să îmi trec palma grea prin părul încâlcit, să-mi adun transpirația fierbinte de pe frunte. Nu pot nici să-mi duc un deget la gât, să-mi verific pulsul.

Nu sunt mort, dar sunt pe cale de moarte. Iar ultimele mele cuvinte vor fi tot cuvintele tale. Cele pe care mi le amintesc, răsunând în mintea mea ca apa în piuă, cele care mă însoțesc în ultimul meu ceas şi din care mă strădiuesc amarnic să te încropesc pe tine.

Expir aerul murdar din plămânii vlăguiți cu greutate, căci îți poartă parfumul până şi apa amenințătoare a mării. Care se avântă asupra mea cu nesaț şi duşmănie şi care, tot ea, se sperie de chipul meu de stană şi de privirea mea fără destin, se sfărâmă aceste valuri înalte şi zgomotoase şi se înghesuie în brațele scufundate ale nisipului ud.

Se opreşte briza acestei mări translucide, sângele vârsat la moartea unei îndepărtate stele, să îmi audă geamătul înăbuşit, să nu se suprapună oftatului pe care încerc să îl las afară din piept, să mă urmărească, trădându-mă, dacă şoptesc ceva despre tine, dacă îți mai port numele pe buze.

Dacă tremur. Ai să ştii.
Dacă mă înec în lacrimi impertinente, rupte de voința mea, şi reci ca țurțurii. Ai să ştii.
Dacă valurile pornesc cu furie să îmi plesnească fața şi corpul amorțit. Ai să ştii.

Şi o fac. Se avântă aceste aripi de apă văscoasă peste mine. Se avântă precum o talpă care vrea să mă scufunde în nisip. Se avântă apa mării şi mi se prinde de orice petic de piele, ciorchine şi ciorchine.

Am să mor şi am să întunec cerul, am să trăiesc în sute de vieți ultimele mele clipe, să te privesc şi tot privesc cum pleci.

Mi se prefac picioarele în fum negru.
Şi acum ştiu că nu am să mai pot călca odată cu tine, să-mi potrivesc paşii cu sunetul apăsat al tocurilor pătrate, să fug să îți prind umbra, să o opresc strivindu-i suvițele răzlețe de păr.

Mi se preface trunchiul în fum negru.
Să nu mai respir niciodată, să nu mai stai culcată pe mine, cu zâmbetul fugar, să îmi măsori bătăi de inimi, să îți apeşi degetele deasupra coastelor mele.

Mi se prefac brațele în fum negru.
Să nu mai simt pulsându-mi în buricele degetelor amintirea atingerii tale, să nu mai simt în venele prelungi zvâcnri din memoriile cuprinderilor tale.

Mi se preface chipul în fum negru. Şi gândurile mele se ridică la cerul sterp odată cu mine.
Se lasă ochii mei izvoare întunecate la baza nisipurilor sidefii, se lasă buzele mele desprinse celulă cu celulă, se duce forma mea cu totul.

Căci sunt fumul negru care nu s-a ridicat din foc şi peste care se aruncă valuri spumoase, sunt veşnic sursa fără conştiință a acestui înec dezgustător.

Mă ridic să ajung cândva la tine, mai uşor decât aerul, să scald bolta albă în gazul negru, necurat, să prind mâna care m-a lăsat aievea singur, să uit imaginea ta plecând.