Reverii

Înger

Să nu aud cumva, atunci când vântul va grăbi din nou palmele sale grele peste pielea mea rece, că mă învinuiești pe mine.
Să fie frigul care mă înlemnește cel pentru care mă lupt să îmi acopăr capul cu brațele. Pentru care îmi astup urechile, îmi strivesc lobii lor cu podul palmei.
Să nu fie suspinul tău îndepărtat cel pentru care strig până îmi pierd vocea, dorindu-mi doar să mă surzesc singură.

Căci și când aud Zeul cum poruncește toate pedepsele care se aștern, pecete neagră pe creștetul meu, simt cum vocea ta blândă se roagă.
O voce caldă, pe care o săgetezi spre mine, să-mi reduci punct cu punct degerăturile. Pe care o pierzi aievea în Infernul ăsta înghețat. Îi pierzi urma, nu știi de unde să o mai chemi înapoi. O vezi căzând răpusă pe genunchii mei înroșiți.
Fulg de gheată pe o piele inertă. Și suferi iarăși, văzând că nu am putut pricepe nimic din ce ai vrut să îmi spui.

Simt sângele cum îmi șiroiește lent și cu asprime din urechi, și pică pe zăpadă. Iar acum nu mai aud nimic. Aud doar ce îmi amintesc că am auzit odată.
Cum cântam prin Grădină Cântecele Morții, versuri pe care le-am citit intrigată pe frunze din Pomi Opriți și le-am învățat deodată. Să șicanez Îngerii Negri, care nu mă puteau atinge, să împrăștii cu voie din marea dragoste pe care Zeul mi-a dat-o, să-i stârnesc furia, să văd ce se întâmplă.

Și râdeam ca un copil, ucigând iarba sfântă, pe care îmi odihnisem trupul, adormind în somnul veșnic animalele blânde, coborând la pământ copacii cu cele mai bune roade.

Pe când tu, în spatele meu, îngânai stingher silabe blestemate. Să iei și tu parte la răul pe care îl pricinuiam. Și plângeai de durerea pe care ți-o stârnise vina. Doar să nu mă lași să sufăr singură consecințele. Să nu lași divina dreptate să biciuiască buzele mele crude, așa cum ar fi meritat.

Îți frângeai mâinile în rugi de iertare. Eu îți zâmbeam senină pentru îngăduința adusă, urmărind cum rânduri de pene vin să îți completeze ființa, cum lacrimi de necaz ți se preling pe bărbie.

Nu am putut să îmi dau seama de culoarea penelor.

Nu eu ți-am pricinuit asta ție!

Să nu cumva, când au să mă usture iarăși ochii de gerul ce mi-a albit genele, să văd cum mă privești cu pică!
Să fie groaza Iadului cea pentru care îmi mai muncesc cu greutate palmele, să-mi acopăr privirea. Pentru care îmi presez cu disperare pleoapele și îmi înșir cu pielea vineție a mâinilor lacrimile pe chip.
Să nu fie fața ta amăgită, ochii tăi odată luminoși, acum lăsați în urmă, cei pentru care îmi caut puterea de a-mi frânge singură văzul. Să mă scutesc de atâta remușcare, să mă orbesc singură.

Căci și când văd cum Zeul își retrage mânios mâna de deasupra capului meu, simt cum ochii tăi stăruitori încă mă veghează. Ochi lipsiți de vină, pe care îi trimiți cu credință să sfideze înaltele Porți Întunecate, teribila adâncime. Să mă vezi cu dor din nou și să ridici cu toată puterea speranța să mă trezească, să îmi alunece ca un fior placut pe șira spinării.
Dar se curmă și intenția ta bună înainte de a mă ajunge. Se face alt curent de îmgheț privirea ta și mă lovește în piept, împingând viața afară din acest trup încovoiat si vlăguit.
Și suferi iarăși, știind că nu reușesc sa te zăresc, să aflu că încă te mai uiți la mine.

Simt cum sângele îmi șiroiește vâscos și greoi pe pleoape și cade pe zăpadă. Iar acum nu mai văd nimic. Văd doar ce îmi amintesc că vedeam odată.

Cum căutam pornită prin Grădină să văd chipul Zeului, să-i văd trupul în întregime. Și strigam către el că eu nu cred in voci fără corp, că nu-l recunoec dacă nu se arată. Jignindu-i măreția și nesocotindu-i prezența, goneam cu ochii aprigi răbdarea sa, să nu mă mai însoțească îngerii, să văd ce se întămplă.

Și nu m-aș fi oprit nicicând, cercetând iar și iar un adevăr atât de cert, batjocorind o casă primitoare și provocând un Stăpân deplin să rabde o ființă atât de insolentă.

Pe când tu, în spatele meu, țineai ochii amarnic deschiși, să nu fiu singura care se răzvrătește. Și tremurai de durerea de a-ți respinge propria credință. Să nu mă lași să primesc singură sentința. Să nu lași o mână îndreptățită să-mi închidă ochii, așa cum trebuia sa se întâmple.

Îți mușcai limba în rugi ținute în gând și implorai iertare. Și eu ți-am mulțumit pentru o altă cruțare, observând cum un alt rând de pene îți acaparează spatele și mărește umbra, cum îți oprești un suspin în plinul gâtului.

Nu am putut să-mi dau seama de culoarea penelor.

Nu eu ți-am pricinuit asta ție.

Să nu cumva să îmi ceri, când mi se vor lipi buzele una de cealaltă, răpuse de îngheț, să îți cer iertare.
Să fie rușinea vinei și spaima morții cele care îmi fură toate vorbele. Cele pentru care îmi astup la rândul meu gura, cu aceste palme pe care nu le mai simt și cu care nu mai pot simți nicio atingere. Să nu fie amintirea ta prețuită cea pentru care îmi doresc să îmi provoc singură muțirea.

Căci și când Zeul vrea să îi cad în genunchi și să îi implor mila cea fără de margini, eu tot rostesc numele tău. Și-l transform într-o rugă păcătoasă și-l îmbib cu tot simțământul meu.

Nume pe care vrei să mi-l aduci în fiecare gând, să pună capăt chinului minții mele, să nu uit de existenta celeilalte ființe pe care o cunosc, să nu cad pradă unei singurătăți pline de zbucium.

Dar nu ajunge la mine. Se umple această memorie de atrocitatea condamnării mele și mi se întipărește în frunte, un coșmar care mă afundă în agonie si pe care nu pot înceta să-l trăiesc.

Și nu mai pot simți nimic. Nici gustul sângelui care mi se prelinge din colțurile gurii și pătează zăpada.
Simt doar ce îmi amintesc că am mai simțit odată.

Gustul fructului unui copac ce respira odată cu mine. Fructul insipid al încălcării singurei porunci.
Și am dormit la poalele Pomului Vieții, știind cine ești tu, cine sunt eu și cine este Zeul.

Pe când tu, cu teama zvâcnindu-ți în trup, ai sărutat această ființă netrebnică, să nu fiu singura care nu va mai vedea Edenul, care nu îl va mai auzi pe Zeu și care nu-și va mai găsi liniștea.

Nu ai mai apucat să plângi.
Nu ai mai apucat să te rogi.
Iar eu nu am apucat să te mai văd vreodată.

Căci soarta mea fusese pronunțată.

Nu pot plânge decât pentru tine.
Nu-ți pot cere iertare decât ție.

Corpul meu refuză să mă mai susțină, iar oasele mele se frâng. Cad în zăpada murdară, iar aceasta tinde a se ridica înaintea mea.

Se ridică, se întrupează din ea o altă ființă, care poate să îmi redea viața și care mă poate cuprinde cu dragoste.

Și îmi redă văzul, și auzul și orice simțire. Mă eliberează de îngheț cu flăcări care nu se sting.

O altă ființă în Infern. Un înger.

Penele aripilor erau roșii.