Reverii

Abur

Îmi las încet ochii acoperiți de aburul fierbinte. Să nu îi mai vadă nimeni prin fereastra deschisă de ore bune. De ore rele, de o veșnicie. Să nu îmi îi mai perceapă nimeni frânți, să nu mai perceapă nici ei nimic. Să fie fantomatici, să fiu și eu o fantomă și să înspăimânt. Căci asta am rămas să fiu, când nu-mi mai pot purta numele și nu-mi mai pot purta în minte gândurile. Nu mai oftez. Nu plâng și nu intreb nimic, nu-mi pot răspunde. Nu îmi mai amintesc nimic, nici capcane, nici parfum vechi, m-au răpus toate trăirile mele. Nu mai aștept pe nimeni. Pe nimeni. Nu mai cunosc pe nimeni. O fantomă.

Ridic acest abur incolor cu toate rugile. Să-mi acopere această privire care nu-mi dă sub nicio formă ascultare. Să-i ucidă această curiozitate, această speranță fără căpătâi. Chiar în fața ochilor ei. Doar pace îmi mai doresc și asta nu pot obține nicicum.

Să nu văd pe nimeni, dacă trece pe aleea goală, oricine ar fi. Oricum i-ar fi înfățișarea și cu orice sentiment s-ar mai așterne ochii lui asupra imaginii mele neclară.

Să îmi inunde acest abur urechile, să le afunde, să le umple de o muzică străină. Ceva nou, ceva care să le mute atenția cu forța sau care să le amuțească odată puterea asupra minții mele chinuite. Dar ele nu aud nimic în liniștea acestui apus tihnit și golit de orice suflare. Nu aud nicio voce, cu toată dulceața care le farmecă și cu toată încântarea pe care mi-o aduc, prostite, să apese în salturi de copil cu mai multă înverșunare arma crimei într-o rană suficient de adâncă.

Să înțeleagă aceste credule că nu se aude nimic în camera asta pustie, din care tot corpul îmi fuge. Fuge să se sprijine de pervaz, fuge spre o libertate închipuită, când eu nu pot fi liberă nicicum. Să creadă mai degrabă în ce le spun. Iar eu le spun că nu se mai aude nicio vioară cafenie, niciun sunet armonios pe care ele îl cunosc prea bine. Că acea vioară zace ea bătută în cuie deaspura patului meu. Bătută cu toată furia mea și proptită acolo, unde să o văd în fiecare dimineață și să îi pot plânge pornită suferința, căci nu a fost viața blândă nici cu ea, nici cu mine. Să o văd în fiecare noapte în care o acuz că e o strâină printre lucrurile mele, așa cum și eu sunt străina propriei mele existențe. O vioară care nu-mi aparține, care a fost uitată într-o plecare prea grăbită și care nu o să mai cânte niciodată pentru că nu vreau eu. Nu vreau să fie atinsă de alte mâini. Vreau să las urmele păcătoase ale unor degete să sălășluiască pe suprafața ei mică, să o umilească propria apartenență. Să rămână o martiră și un trofeu și un altar de plângere, în ce ordine-și dorește.

Las cu toată voia aburul să-mi inunde nările, să-mi fure viața un lucru atât de natural, în pragul unui apus atât de liniștit. Să mă tem pentru trei minute de moarte, nu de liniște, nu de goliciune și nu de însingurare, să mă tem de propria viață. Să am senzația că o iubesc și îi regret pierdea, măcar acum. Ultima dată.

Să mint simțul mirosului, să îi spun că aburul e inodor, precum sunt toate ce ne înconjoară. Că nu mai persistă niciun parfum în încăpere.
Să știe și el că florile uscate nu mai au miros, oricât de vii s-ar strădui să le vadă. Nu mai au nici culoare și mi se sfărâmă încet pe covor. Mi se lipesc de tălpi și nu-mi dau pace. Căci mi-au fost dăruite în multe rânduri și vor să rămână cu mine. Alte martire. Alte victime ale furiei care mi-a ars tot pieptul. Petale rupte, strivite între degete, blestemate cu toate vorbele și aruncate pe jos, iar ele încă mi se mai prind de tălpi. Și de durerea lor și-a mea, m-am împins să mă proptesc la fereastră, să nu privesc înapoi și să nu mă mai mișc de aici.

Nu mai miros nici ele, nici cerneala uscată, pe care am împrăștiat-o pe pupitru când nu-mi găseam cuvintele. Nu găseam cuvinte să întreb și nici semnul întrebării. Nu găseam cuvinte să-mi explic și să-ți explic și ție și nici punct să pun la capăt. Nu găseam cuvinte să țip, să țip asupra a tot ceea s-a întâmplat și nu găseam niciun semn să îmi exprim frustrarea.
Așa că am înșirat foi albe și am răsturnat cerneala asupra lor. Și îmi priveam degetele pline de pete albastre de parcă erau murdare de sânge și plângeam în plicile cotului.

Nu-mi mai miroase pielea a nicio atingere. Nu-mi mai miros umerii a nicio cuprindere și obrajii a niciun sărut. Dar simțurile nu vor să creadă.

Ridică-te, abur, ceață densă dintr-o cană fierbinte, și umezește tu aceste buze reci. Să nu mai tremure ca varga la fiecare închipuire a celorlalte simțuri. Să nu le mai amăgească, prinse în atâtea așteptări și surprinse de atâtea dezamăgiri. Pecetluiește-le tu, logodește-le cu tine. Când nu doresc să mai fie ale mele, să nu rămână ale nimănui.

Soarele își scurge lent ultimele raze în cana de pe pervazul meu, oferindu-i căldură deși nu cere, iar lumina lui portocalie îmi acoperă gâtul și îmi coboară pe piept.

Aburul încă mai iese din apa pe care am fiert-o și am turnat-o în cană, să îmi pot afunda repede degetele în ea și să mă frig, să suspin de durere. Atunci când caut cu atâta disperare să recunosc culoarea întunecată a suvițelor lunguiețe de păr, aranjate mereu pe spate. Când urmăresc un palton cu o anume culoare și cu o anume lungime, descheiat, să fluture în urma ta, într-un vânt potolit de toamnă. Când caut cu amărăciunea simțului văzului să recunosc ceva și nu recunosc nimic.

Aburul se tot ridică din această cafea pentru care apa a fiert prea mult și pe care o beau fără să se răcească. O beau când am impresia că aud o voce groasă, dar care curge precum mierea. O voce care și cântă și spune și roagă și cere iertare. Am impresia că aud acel salut spus cu încântare în pragul ușii, aud valiza căzută pe podea și pantofii descălțați cu iuțeală. Aud o rugăminte de a lăsa anume buze să îmi atingă mâinile. Anume șoapte de dor, când trecuse prea mult de la ultima revedere. Anume scuze triste când pleci înainte să mă dezmeticesc, în zorii zilei. Iar pentru aceste fantasme sonore, pentru un biet murmur și o voce slabă în mintea mea, beau și ultima picătură a cafelei. Să pot sta de veghe toată noaptea și să nu cumva să pierd, dacă se va mai auzi din nou.

Se ridică neîncetat un văl așa puternic, aburul din cana mea. Unde am turnat ceaiul fierbinte direct din ibric, căci nu m-am mai atins de toarta ceainicului pe care tu ai atins-o. Beau încet din ceaiul negru și aștept să mă încălzesc. Când seara rece îmi trece ușor pe lângă gât și parcă miroase a ploaie, a arșiță și a zăpadă, fiecare la câte o secundă distanță.

Abia de se mai ridică aburul îmbătător al unui vin fiert de care am uitat, prădată de propriile trăiri. Pe care îl beau în timp ce zarea se învinețește, până-mi amuțesc gândurile și îmi adorm sufletul cu totul.

O clipă de atenție. O clipă de neliniște. O clipă de nerăbdare.

Nu vine. Nu vine nimeni.

Închid fereastra și las cana goală să-și facă veacul în chiuvetă.