Reverii

Capătul Lumii

Păreai atât de obosit când ți-ai lăsat corpul să se prăpădească, să se întindă pe pământul acela cenuşiu. O piatră rece, un capăt de drum, care avea sute de frânturi şi părea că nu ar mai putea susține niciun fir de ață, nicio privire, niciun gând.

Aveam impresia că îți pot auzi fiecare muşchi din corp cum plânge, epuizarea ta mă făcea să cred că ai să mori aici, încet, cu fiecare răsuflu pierdut, în fața mea, la picioarele mele.

Dar te înțelegeam aşa de bine, cum nimeni nu te-ar fi înțeles. Ți-am fost un de încredere camarad în această călatorie de-o viață, în acest drum care nu voia sub niciun chip să îşi arate sfârşitul. Dar are unul, şi încă unul precum mă aşteptam.

Şi pustiu. Şi ostil. Şi sumbru.

Spune-mi din nou, de ce ai vrut această rută oare?

De ce ți-ai sfârşit viața odată cu lumea? De ce ai căutat aşa înverşunat limita firii, sfârşitul timpului, nimicul ăsta fără nume?

Zâmbetul tău nicicum răpus îți încolțise pe buze, îți umpluse chipul de o culoare dulce şi mă făcuse să mă îndoiesc de faptul că ai să mori chiar astăzi, chiar în plina ta ascensiune.

Erai cu adevărat un învingător, singurul care a cunoscut acest final controversat. Tu ştiai de acum adevărul, iar asta te făcea fără îndoială cel mai deştept dintre oameni.

Ai fi sacrificat orice pentru scopul acesta al tău măreț, chiar şi pe tine, pe tine întreg. Trupul, sufletul, mintea şi memoria. M-ai fi sacrificat pe mine, cu toată stăruința mea de-ați rămâne alături, de a te împinge mai departe, de a te urma şi nebuneşte şi prosteşte şi inconştient. M-ai fi jertfit mai ales pe mine.

Te-am privit cu atăta ură, iar tu nu ştiai decât să ridici fără vină din sprâncene. Ştiu sigur, în clipa aceea te-aş fi împins furioasă de pe muchia prăpastiei şi te-aş fi lăsat să te afunzi în Hăul Existenței. Să rămâi cu vechile tale frământări trecute şi să îți consumi cu lăcomie mania singur, aşa cum ai fi meritat de mult.

Nu am făcut totuşi nimic în acest sens, doar m-am lungit în apropierea ta şi am încercat să-ți înțeleg ființa, să mă strecor în pielea ta şi în gândul tău şi în acest sentiment care te copleşeşte.

Eşti aşa mândru de tine. Şi jalnic şi te detest.

Nici nu-mi mai pot pironi ochii asupra ta, doar-doar ți-ai fi putut pricepe rostul în lumea pe care ai sfârşit-o, grăbit şi curios.

Între noi fusese înfiptă acum cine-ştie-cât timp o pancartă neînsemnată, poate că prezența ei sfărâmase pământul într-atât.

Nu-ți atrăsese atenția? Nu mă minți. Ştiu prea bine că a fost primul lucru pe care l-ai văzut, primul pe care îl căutai disperat cu ochii.

Nu râde aşa pierdut, îți văd acea urâtă stânjeneală în obrajii tăi pătați de praful pe care l-ai ridicat de la sol în goana ta. Am văzut cum ți-ai ascuns necredincioşii ochi cu brațul.

Nu vrei să vezi? Îți citesc cu voce tare! Deşi ştiu că ai mai citit-o în gând de atâtea ori, fără să pricepi, fără să accepți realitatea care a râs cu atăta poftă de tine.

,,Capătul Lumii". Asta scrie, ca să ştii. Litere în cuvinte simple, scrijelite aşa curat pe această subțire bucată de lemn.

Nu înțelegi? Ai ajuns unde ai dorit, deşi multe a lăsat lumea să moară sub picioarele tale blestemate de această poftă a descoperirii, a aventurii tale fără de folos.

Însă nu ai fost primul, nici pe departe. Cine ştie câți au fost cei care au descoperit această lume inertă şi lipsită de lumină înaintea ta? Sute, poate mii.

Nu te văd şi nici nu îmi doresc să o fac. Poate că dacă ți-aş zări umila figură, m-aş pierde în hohote de râs pentru a ta nereuşită crunt de ruşinoasă. Sau te-aş urî mai tare. Aş fi în stare să te ucid pur şi simplu şi să te alung pe veci din buna viață care ți-a permis atâtea. Să te văd plecând cu coada între picioare de pe tărâmul care neîncetat îşi va plânge rănile.

Căci l-ai rănit şi l-ai răpus şi l-ai batjocorit, satisfăcându-ți egoismul nemăsurat. Dar uită-te la tine! N-ai nicio rană, nicio zgârietură, nicio urmă, ai ieşit basma-curată din ridicola ta cacialma, ai luat tot ce nu ți-a aparținut, ai căutat să te pui deasupra Lumii. Lumea de care s-a ales praful.

Aşa că nu te privesc, nu te ascult şi încerc să uit de tine. Îmi sprijin doar palma de suprafața aspră a pancartei, măcar aşa voi putea simți că într-adevăr nu am unde să mai plec, măcar aşa îmi pot convinge conştiința neînduplecată că am bătut cu pasul meu toate drumurile, că acesta este blocajul de la capătul tunelului.

Dar tu ai făcut asemenea mie, iar palmele noastre se puteau atinge, de nu ar fi exista săraca punte care separa o lume foarte mică, creată aşa încât ne putea ajunge numai pe noi.

Ce credeai? Că vicleana ta atingere fugară mi-ar fi adus alinarea acestei morți inutile, care înghițise totul în jur? Că aş putea ierta pe cel mai păcătos muritor (doar bine ştii că suntem ultimii aşteptați de Viață să moară, pentru ca, biata, să îşi poată închide în cele din urmă ochii).

Nu ințeleg de ce nu lovesc pur şi simplu lemnul, să îți transmit prin acel sunet colosal, care va produce lumii un alt dezastru, că mi-ai redus existența la tăcere. Că ai azvârlit cu mâini murdare universul în foc, şi l-ai lăsat să ardă singur şi îngrădit, cât timp ai găsit prilejul de a-ți cerceta în continuare mitul ridicol, cât timp ai folosit cu prostie scumpe resurse păstrate de mii de ani.

Deşi nu-mi mişc palma deloc, nu aş mai vrea nicicând să îți fiu aproape.

Tu taci mâlc şi te bucuri de ravagiu, iar eu doar mă uit în jur apatică, încercând să dau un sens pierderii suferite. Pierderea casei mele şi a persoanei ce-am fost, aşteptând cu nesaț elementul neaşteptat care mă va sfârşi cu totul.

Găsesc o piatră cu privirea şi o măsor în palmă. Este o armă şi mi-a fost dată în linişte pentru a aduce o dreptate implorată de orice slabă şoaptă.
O strâng în pumn şi mă simt complet pregătită să o azvârl spre tine, însă o arunc aiurea în poala cerului de pretutindeni, sperând că voi auzi o ciocnitură, când ea va atinge un pământ imaginar, la care pot numai visa.

Mă ridic şi mă sprijin cu spatele de pancartă.

Nu-mi rămâne decât să admir acest abis neguros şi dens precum o ceață atroce. Să urmăresc mersul lent al acelor picături strălucitoare şi imaculate de lumină albă, cum se adună într-un vârtej gigant deasupra capului meu. Şi-mi suflă părul şi îmi zgârie pielea.

Vânt în vid şi la capătul Universului, o reală tornadă!

Stelele, singure, încredințate să răzbune Lumea, se avântă asupra mea şi mi se înfig cu duşmănie în corp, împingând durerea să îmi alunge orice gând, orice simțire.

La tine nu ajung, pe tine nu te atacă, aşa că te laşi liniştit şi vesel şi te sprijini asemenea mie, apoi dispari fără sunet, fără să faci o mişcare, fără să laşi măcar un semn.

Eu sunt singura care a ajuns la Capătul Lumii. Eu sunt singura care aflat Sfârşitul. Eu sunt singură-cuc!

Lacrimi nebănuite îmi şiroiesc pe obraji, simt că am îmbătrânit cu un an, cu zece, cu o viață.

Eu sunt cea care a sacrificat Viața. Eu sunt cea care a râs de ordinea firii. Eu sunt cea grăbită şi orbită şi egoistă cum nu s-a mai văzut.

Eu am distrus Lumea.