Reverii

Marea care mi-a furat sufletul

Răsăritul se oglindește în fiecare zi pe chipul meu. Iar tu, în fiecare dimineață rece te așezi în liniște înainte mea și privești de asemenea răsăritul. Îmi privești și chipul, și îți afunzi mâinile în malul umed.
Respiri odată cu mine. Murmuri odată cu mine. Și îți versi în vremuri grele lacrimile în poala mea. Fără să știi care a fost numele meu. Sau ce culoare am avut părul. Sau ce fel mirosea pielea mea.

Îți vin copiii în miezul zilei și își scufundă picioarele goale în apă. În apa curată. Și se bucură de stropii care le lovesc obrajii. Își udă părul și își țin respirația sub apă.

Nici tu nu știi, nici ei, că această întindere care a acaparat nisipul uscat a purtat sute de ani sângele meu. Și nici nu îl miroși în apa pe care ai strâns-o în palme. Și nici copiii tăi nu îl simt lipit de degete când se stropesc unul pe altul.
În apa albastră s-a stins cândva, demult, sângele meu. Așa de mult a trecut, că a și uitat cum îmi traversa corpul. Cu îmi izbea, fierbinte, venele.
Nu ai să știi și nu ai să înveți. Sângele albastru nu este simbol al regalității. Este doar sângele vărsat cu ani în urmă într-o apă.

În urmă. Am vrut să mă ascund în urma soarelui care îți încălzește pielea. Și nu am putut să mă mișc.
Corpul meu s-a scufundat greoi în această apă. Greoi. Și a devenit din ce în ce mai greu. Cum apa mi se impregna în oase, cum carnea mea se dilata fără control, cum pielea se încrețea pierdută, m-am lovit de fundul mării și nu am mai avut conștiință. M-am făcut bucăți pe patul scoicilor, și trupul meu, lăsat în urmă, este pământul apăsat de apă. Am să mă adâncesc la nesfârșit.

Simți briza cum te mângâie și întorci paginile cărții. Și te minunezi de atâta pace. Fără să gândești că în locul tău am fost eu. Exact unde ți-ai întins prosopul. Exact unde îți culci capul. Fără să știi că am primit aceeași mângâiere. Că am pășit desculță pe nisip. Că m-am aruncat în valuri grele. Cu consistență stranie. Valuri de brocard mi-au trecut peste cap. Iar asta este apa care cu mulți ani în urmă mi-a furat sufletul.

Când asculți cum valurile cântă, sirene imateriale, îmi poți auzi strigătul? Sau a fost acum prea mult timp?

Strigătul meu s-a ridicat la cer și a chemat norii să se adune deasupra mării. Să îmi stea cineva în ultimul meu ceas de veghe. Să îmi mai vadă cineva mâna cum se zbate. Să vadă cum corpul meu nu s-a resemnat și a desenat cu groază cercuri prelungi pe suprafața apei.

Norii atunci au plâns cu durere moartea mea. Și cu ploi de lacrimi m-au înecat și mai tare.

Să nu te încrezi în valuri când te cheamă cu voce dulce, căci aceea a fost vocea mea. Mi-au furat vocea din gât și nu am putut să-ți mai vorbesc niciodată de atunci. Să-ți spun să nu te odihnești unde nu voi avea eu niciodată liniște. Să îți spun să aduci o lumânare pe nisip în timpul nopții, să îi lași lumina sfântă să taie apa, să moară această mare de rușinea crimei ei fără egal.

Sau să dai veste în țară că acum așa mult timp am trăit eu. Să întrebi dacă mă mai ține cineva minte. Să îmi desenezi chipul după răsărit, pe o planșă goală.

Să așezi pictura să se zgâiască în fața mării. Icoana care o va seca până în străfunduri.

Dacă tu doar aștepți plictisit soarele să apună, cine va aduce răzbunare pentru acest mare păcat?

Ce rost va avea o poză în momentul pe care ți-l dorești, dacă figura mea himeră nu surprinde cu nimic obiectivul?

Să nu apar în mintea ta când visezi zâmbind la marea blestemată. Deși aici îmi duc zilele veșnic.

Să nu te bucuri de cuprinderea mea, cum te bucuri de atingerea apei. Deși eu sunt prima care îți întâmpină prezența, legată strâns de mal.

Să nu privești cu atâta dragoste în ochii mei, cum privești culorile care scaldă apa. Deși eu sunt cea care privește către tine și eu sunt cea care își arată cu modestie trupul incolor.

Ce nedrept.

Să iubești marea în care m-am înecat.

Să lași întunericul să se aplece peste ființa mea lipsită de somn.

Să întorci spatele durerii mele, care se strânge în mijlocul lunii și o înnegrește cu totul.

Să îți aud pașii cum se îndepărtează, în timp ce îmi feresc urechile de râsul perfid al mării.

Marea care m-a ucis. Marea care mi-a furat sufletul.