Reverii

Tabloul Cerului Negru

Stelele au consimțit atunci să mi te ofere, din vraja lor puțină, atât de slabă, să îmi aducă pentru o clipă nevrednică imaginea ta, pe care de tare mult o crezusem pierdută. O crezusem frântă, o văzusem scurgându-mi-se printre degete, nisipul însuflețit al unei clepsidre împietrite.

Şi cerul fusese atât de întunecat, speriase de moarte, de groază, de năpastă pe toți cei ce nu au ştiut. Nu au ştiut cum el se înnegreşte şi se lasă uitat, pentru a permite chipului tău să strălucească plin de tainica sa lumină. Să îmi umple ochii uscați de vreme, de lacrimile care îmi usturau obrajii.

Nu te mai văzusem de aşa mult, de aşa departe. Îți uitasem privirea şi vocea şi gândul.

Luna rotunjită, încărcată de umbre, luna rea şi neîngăduitoare, îndrăzni să acopere, prin poziția ei atât de impozantă pe neguroasa boltă, ochii tăi. Ochii grăitori şi sinceri. Iar şoaptele cu rugi tânjite, spusele îmbătate în zbucium, tânguirile ciudate ale inimii pierdute, confunzia simțămintelor târzii, nu aveau a mai ajunge înaintea lor. Se loveau de fața rece a astrului, se curmau şi se stingeau asemenea mie.

Frumoase stele, tinere şi vii, au prins a întruchipa conturul tău. Părul cu fir puternic, revărsat asemenea apelor învolburate. Râuri. Prelungi şi albe. Şi senine şi limpezi. Ape în cerul nopții. Suspine în urechea surdului şi lacrimi în ochii orbului.

Dar te recunoşteam, îți vedeam în minte fiecare petic de piele deschisă, fiecare zâmbet şters, fiecare mişcare a deselor gene.

Stelele, astrele, şansele. Au creat prin divina lor artă portretul tău. Pe cerul nopții. Pe Cerul Lumii. Pe Cerul Tuturor.

Aveai urechi şi în sfârşit puteai să auzi. Aveam curaj să pot mărturisi, să vorbesc la nesfârşit, să repet relatări şi să accentuez idei şi cugetări mărunte.

Nu aveam cuvinte să îți vorbesc, nu aveam un murmur. Fusese un blestem al pierderii firii şi un descântec nefast ce-mi alungase glasul.

Nu acum! Nu atunci! Nu citeai vorbe grăbite pe buzele mele lipsite de culoare? Nu înțelegeai sensul acestei tăceri mult prelungite?

Nu aveam aer. Nu puteam să respir.

Iar de asta mă puteam cu siguranță teme. Mă temeam să nu renunț la a lupta, o luptă seculară, o luptă atroce pe care să o pot purta doar cu mine însămi. Să sfârşesc, să mă sfârşesc pe mine, să te sfârşesc pe tine.

Să consum cu lăcomie amimtirea ta, să nu te mai pot vedea, avea, simți, iubi niciodată.

Nu puteam vorbi, iar în gâtul meu mocnea teribil focul. Mocnea în plămânii mei şi îmi înghițise sufletul înfrânt cu fumul gros şi nepoftit.

Îmi ardea mâinile, palmele, vârful degetelor.

Îmi cuprinsese genunchii, gambele, glezenele.

Focul îmi pârjolea părul şi trăiam agonia fiecărei clipe trase de un timp nemernic şi amorțit. Un timp uitat si putred. Iar în durerea mea fără căpătâi, mi se admise doar să-mi pironesc plecații ochi spre imaginea ta absentă, spre aerul tău apatic, spre tine, cel ce şi-a găsit tabloul într-un cer de noapte, cel ce s-a întruchipat din stele.

Dar nu priveai. Nu priveai spre mine. Luna, nemiloasa, Luna, ferocea, îți păzi cu atâta duşmănie ochii. Mi te luă bucată cu bucată.

Voiam să te ascult. Să îți aud o vorbă. Şoptită apăsat dinadins, stârnită aievea şi eliberată fără conştiință. Voiam să îmi aduc aminte firul vocii tale calde. Calde, nu ca un foc, calde precum un pământ fertil în care să îți adânceşti mâinile, line asemenea unei brize libere, neoprite şi nestingherite.

Dar nici tu nu aveai cuvinte. Nici tu nu aveai cuvinte pentru mine şi nicio veste de spus. Stelele nu ți-au redat buzele, nu ți-au redat graiul, nu ți-au permis o a doua replică.

Însă erai esența a ceea ce eşti şi te regăseai pe culme. Tabloul cerului nopții. Chipul aştrilor. Regretul. Uitarea. Speranța şi Mânia.

Mi-am închis ochii şi am mânat flăcările să-i cuprindă cu totul. Nu mai găseam folosul în a-ți urmări iubita înfățişare.

Regăsirea. Reîntregirea. Refuzul şi Încrederea.

Încrederea în puterea mea de a transforma scrumul în penele negre ale unor aripi de cenuşă. Încrederea în puterea ta de a te întrupa dintr-o fereastră fadă a zării. Încrederea în puterea noastră, căci ,,noi" însemnase mult şi noi contasem cel mai cu seamă.

Curajoasă, pornită, neînfrânată şi nedorită, mi-am întins brațul către tine, către figura ta şi am alungat printr-această aprigă dorință stelele ce te alcătuiau, iar tabloul, înfricoşat, îşi pierdu din măreție.

Nu revii şi nu renaşti din propriile rânduri şterse cu dosul palmei, nu răspunzi şi te îndepărtezi, nu mai eşti şi am pierdut, jalnic, orice încercare, orice victorie modestă.

Mâna mi se frânge şi sufăr eşecul meu. Lamentabilul eşec. Condamnabilul eşec.

Lumina invadă repezită de cruzime decorul tihnit al trecutei nopți.

Mă prinse şi îmi împânzi trupul de razele fierbinți, îmi destrămă chipul în nimicuri şi nimic nu mai rămăsese de spus.

Cerul negru se albi şi nu mai puteam plânge. Nu mai puteam cuprinde o fărâmă de aer, nu puteam îngâna o vorbă. Nu mai puteam clipi şi îmi pierdusem vederea.

Nu mă puteam mişca şi nu puteam simți nimic.

Era de parcă nu existasem şi nu mai puteam exista. Nu mai existam. Nu mai existai nici tu.

Abisul fu curmat de strălucirea cruntă. Existența însăşi îşi pierdu, definitiv, irecuperabil, ireversibil, orice formă, orice înțeles.