Reverii

Marea şi Nemurirea

Malul cheamă cu iuțeală valul să se izbească de picioarele  mele goale şi reci, să îşi sfărâme stropii de gheață albastră peste pielea mea, asemenea unor ace lungi şi otrăvite, acele mării care se roagă pentru sfârşitul ei şi al meu, pururi.

Valul cheamă cu înverşunare emoțiile mele răvăşite să i se scurgă în poalele vitrege, crunta capcană a unei splendide, trufaşe stări de levitație spirituală, pierderea gândurilor şi golul din stomac.

Apa rece cheamă sufletul meu pustiit să i se închine şi să i se încredințeze pe vecie, într-a sa lume de temut şi necunoscut, de profunzime sfâşietoare şi de acută suferință.

Fluxul mă cheamă cu glasul său îngroşat, liniştitor, pe mine. Ştie ce am fost, ştie că nu voi mai fi. Ştie cine sunt, ştie că nu am fost niciodată. Ştie ce voi fi, cine nu sunt sub nicio formă.

Ah, de nu mi-aş fi ridicat atunci nedemnii ochi către bogăția nestrămutată a cerului. Cer care reflectă muza cea tulburată, cea a valurilor şi a firii întotdeauna doamnă.

De n-aş fi văzut fără de drept mişcarea greoaie a norilor curați, care par a fi creați în jurul unui nucleu de flacără albă. Doar pentru a reda o căldură divină, doar pentru a o contraria neîncetat pe cea din josul lor. Surata care-mi afundă şi destramă persoana mea cea lipsită de preț, valurile ce se înalță, călăii învăluiți în farmec, chipuri efemere ale mistuitoarei tragedii pe care o şoptesc.

Lumina care îmi atinge cu blândețe obrajii prinde a-mi străpunge inima, care în sfârşit se odihnea în lăcaşul ei etern închis. Îmi inundă grăitorii ochi de lacrimi amărui, a căror lină prelingere este cumplit de usturătoare.

Nedorit cer al dimineții răcoroase, tocmai ce îmi aflasem tihna în vraja unei adâncimi de mare, tocmai ce îmi azvârlisem conştiința în nisipul ca zăpada al unui mal cuprins de îngheț!

Mâinile îmi tremură fără control, te-am certat şi te alung. De-ai trezi acum o furtună nemiloasă, să se îndrepte repezită către mine, m-ar răpune imediat, m-ar splubera precum un val, nu te-aş mai vedea aşa plin de mărinimie niciodată.

Refluxul îmi eliberează gleznele albicioase şi mă respinge hotărât, definitiv.

Greşeala mea, puterea lui. Vlăguirea mea, furia refluxului. Scăparea mea, respingerea lui. Ruga mea, fuga refluxului.

Apa cade în plasa întinsă de netrebnicul foc şi îmi arde nesimțitoare pielea.

Îmi strigă aspră să plec, nu am apucat nici s-o aud, aşa tare i-am strigat înapoi regretul meu nestins, grozava mea durere.

Îşi închisese înaintea mea negrele porți de nepătruns, nici să-mi râdă în față nu a putut să se-ostenească. Apa mereu schimbătoare nu va clinti nicicând decizia de a mă uita şi de a mă smulge din tainicul ei tărâm respins şi el, la rândul său.

Valul învăluit în tipicul său mister refuză categoric să îmi mai atingă degetele inerte, s-a retras şi nu mai vine.

Demon muritor, nu cutezi să mai învii? Să treci peste pasul meu strâmb, să chemi iarăşi sufletul meu ce a fost neştiutor, dar rău a făcut, căci acum ştie, să se mai piardă odată, să renunțe la tot ce a fost al lui?

Marea nu se mai întinde infinită, ci se strânge şi se ascunde tot mai mult. De gheață şi tot arzând. De foc şi tot înecând. Drumul ei mi s-a închis. Parfumul ei inconfundabil îmi cuprinde pe de-a întregul nările, imaginea ei cea plină de veşnică frumuşețe se întipăreşte pe retina mea, pe când atingerea ei de moarte nu se va găsi a fi simțită de slăbitul meu trup niciodată.

Malul răzbunator îmi frige cu ură tălpile şi îşi doreşte doar să mă vadă cândva dispărând, să îşi poată duce în continuare traiul liniştit.

Şi am plecat, păşind absentă. Cu ciudă şi regret, confuză şi sperând, murind şi renăscând.

Căci astfel lumea îşi câştigase un nou al ei neîmpăcat nemuritor.