Reverii

La ce folos să am o umbrelă?

Acoperământul larg al umbrelei mele îmi protejează creştetul, şi fruntea, şi nasul şi palmele, de toți stropii care se frâng în şiroaie reci şi neîndurătoare pe pielea fierbinte a trupului meu. Pe pielea translucidă şi disipată a sufletului.

Dar stropii aceştia grei, călăii veniți din cenuşiul cerului, pecetea morții, care mi se vor sfărâma pe umerii coborâți, pe spatele lipsit de aripi, refuză să cadă.

Refuză fără ruşine. Se strâmbă pe ascuns, mă fac să mă pierd în ciudă şi durere.

Acum, când în sfârşit am un protector, când mă pot ascunde cu laşitate după un scut, nu mai primesc nicio lovitură.

Acum, când în sfârşit am o umbrelă deasupra capului, nu mai plouă deloc!

Păşesc absent şi paşii mei nu se curmă în apa bălților adânci. Nicio mână neagră nu mă trage într-un înec infernal, nu aud nici măcar plescăitul apei sub tălpi. Aici nu plouă. Nu a mai plouat de mult.

Şi nu-i nici Soare, nicio rază rătăcită care să-mi înțepe ochii, nicio lumină să-mi alunge umbrele de pe chip.

Nu e nici vânt, să mă împingă într-o parte, să mă învârtă bezmetic printr-un aer care te sfâşie când te atinge. Nicio frunză moartă, să mi-o zboare precum un glonț trecut pe lângă ureche.

Nici nu ninge, să mă topesc aşa, arzând, aşa cum sunt, în zăpada prea albă. Prea albă pentru a mă lăsa pe mine, cel murdar, să mă aştern pe suprafața ei fără de pată.

Şi atunci la ce folos să am o umbrelă? La ce folos să mă ascund de o lume vitregă, care mă cheamă şi îmi lasă un loc la masă, să beau din pahare otrăvite şi să mă înec cu mâncarea.

Privesc în sus cu disperarea oricui s-a prăbuşit şi a murit şi a înviat şi a murit din nou, doar pentru a sări cu un singur salt din prăpastie. Dar în susul meu este materialul rigid şi negru de doliu al umbrelei, şi nu pot vedea niciun nor şi nicio stea şi nicio Lună.

Pot să privesc, în schimb, strada lungă, fără sfârşit, pe care tot merg de când mă ştiu, de dinainte să aflu cum se merge, şi cum se vorbeşte şi cum gândeşte un om bun.

Strada pietruită, aleea tocită de mii de urme de pantofi, călcată de tocuri, strivită de tălpi de bocanci. Bocanci pentru ploaie, iar eu umblam desculț.

Strada e pustie, doar eu mă mai aflu aici. Restul sunt pe alte străzi, pe alte rute. În alt decor întunecat, fiecare cu umbrela lui.

Pustie, dar de ce văd o umbră cum se apropie? O umbră cum s-a alungit de așa departe şi cum mă atinge cu tandrețe, îmi sărută tălpile.

Umbra s-a încolăcit precum un şarpe incolor pe trupul meu slab, proptindu-mă cu aşa fascinație, cu misterul ei venit de niciunde şi care nu va mai pleca, în loc.

O umbră care mi se aşază precum o pasăre fără glas pe umăr, o umbră care mă sugrumă cu blândețe şi mă lasă într-o sufocare ce nu mă va face să mor. Umbra care îşi învârte degetele prea subțiri printre suvițele mele de păr.

Şi tu te-ai apropiat de mine.

Şi mi-ai vorbit doar cu ochii. Cu ochii mari, cu ochii de copil, care, printr-o strălucire a lor sfântă, au dominat toată lumina şi au întunecat brusc cerul. Ochii tăi cu o culoare ştearsă (nici nu am putut să o disting) mi-au scăpat şi mintea de umbre.

Am simțit pe neaşteptate greutatea pleoapelor mele, geamătul corpului meu chinuit de nesomn.

Şi parfumul tău mi-a invadat nările. Nu mai voiam să respir aer. Nu mai voiam să simt decât mireasma tămăduitoare, să las esența unor flori pe care nu le cunosc, flori crescute din pieptul tău, flori care să-ți coloreze obrajii şi care să îți îmbrace pielea, să mă vindece de fumul care m-a îmbâcsit.

Am simțit pe neaşteptate refuzul plămânilor resemnați de a mă mai ține în viață. Măcar un minut. Ei ştiu că vreau să te mai văd măcar o clipă.

Şi buzele roşii, roşii de un ruj pe care l-ai şters cu limba, ți le-am privit, ți le-am sărutat cu gândul. Buzele mele erau roşii. Roşii de firele de sânge, roşii în urma frustrării cu care le muşcasem, în drumul meu ce-a fost pustiu, bătut de ploaia mea de pietre, căci nu aveam nicio umbrelă.

Am simțit pe neaşteptate gustul acid al alcoolului cu care mă îmbăt să-mi păcălesc mintea. Îl beau diminețile de pe frunze uscate şi îl beau seara din lacrimi abținute, rămase în gene.

Aveai şi tu umbrela ta. Masivă, prea grea pentru tine. O târai în urma ta, stacojie, şi nici nu te sinchisisei să o deschizi. Zâmbeai a fericire pură, ştiai că nu o să vină ploaia.

Dar ai trecut încet prin dreapta mea şi ți-ai urmat netulburată drumul.

Iar eu am suspinat în urma ta şi ți-am reconstituit figura în minte: un înger care nu mă va păzi, o icoană la care nu mă pot ruga.

Am ştiut că urmează să te iubesc. Că te voi iubi cu sufletul înfrânt şi când vei avea părul murdar, şi când vei avea ochii plânşi, şi când vei avea elegantele degete vineții, răpuse de frig, tremurând încet.

Ai trecut nepăsătoare, o muză, o fantasmă, o obsesie căreia să îmi dedic suflul şi viața. Și după tine, nestăpânit, atroce, a pornit potopul.

O ploaie grea, care îmi îndoia umbrela.

O ploaie albastră, să îmi cuprindă degetele picioarelor goale cu încleştarea ei.

Apa îmi ajunsese până la glezne.

Şi ce apă, se învolbura, se agita, se frământa atingându-mi pielea, se strângea toată, biciuindu-mi gambele. Se revărsa şi mă prindea iarăşi, îmi ajunsese la genunchi şi mi-i țintuise, ca şi cum nu ar mai fi fost lichidă, ci solidă în jurul lor. Mi-i bătuse în cuiele ei de gheață şi acum nu mai puteam să mă mişc.

Şi plouă, şi nu se opreşte. Nu se opreşte.

Sunt norii negri deasupra mea, norii care îmi poartă viața în mâini, norii care îmi înşiră existența pe fiecare bucată a trupului, prin stropii criminali.

Şi era rece. O apă aşa rece. Nu îmi simțeam picioarele, nu le mai aveam. Nu mai aveam nimic din ce am avut.

O apă înghețată. Trimisă să-mi amorțească orice simțire. Să îmi blocheze sângele în vene.

Mi-am grăbit palmele să-mi încălzesc cu ele, bietele, jumătatea inertă a corpului, să pot pleca de aici, să mai respir odată. Şi mi-am ars aceste mâini netrebnice. Le-am ars în apa fierbinte, care m-a înghețat de la brâu în jos. Le-am fript pe ele, care nu au mirosit nicicând a sânge şi care nu au fost vreodată murdare de mizeria celor din jur. Le-am ars în apa care mi-a ajuns până la piept.

Şi mă voi îneca în sufletul necurat al acestui potop mistuit din înaltul Cerului, din adâncurile Pământului, având cu mine o umbrelă, după atâta timp în care n-am avut-o. La ce folos să am o umbrelă?

Privind în jur, în tot înecul, în toată moartea umflată de apă, te-am revăzut.

Te-am revăzut, cu tot cu ochii tăi, şi parfumul şi buzele, cu tot ce negura sălbatică, oceanul blestemat în care ne-am pierdut, cumplitul, n-a putut să-ți fure.

Stăteai în umbrela ta, un om cât o pană, un om atins de Dumnezeu, pe o arcă improvizată, urmărind cu liniştea celui iubit şi lipsit de păcate, un dezastru dezlănțuit, o pedeapsă care a căzut pe capul altora, pe capul meu, care mă striveşte.

Privirea fără vină, capul înălțat, mâinile pe genunchi.

Niciun val nu te va lovi, niciun strop nu-ți va atinge chipul de lumină, nicio bătaie de vânt nu îți va mişca părul de pe umeri. Aşa ți s-a promis.

Apa mi-a ajuns până la gât, iar tu te îndepărtai alene, fără să mă zăreşti, în analiza ta paşnică.

Te iubeam şi îți puteam da drumul, căci meritai aşa de tare să scapi din Infernul revărsat din mine, în care eu te-am prins, pentru că ți-am prins doar imaginea în gând. Şi am iubit-o şi încă o iubesc.