Reverii

Evadez

Vezi fâşia aceea roşie din depărtare? Bucata de cer aprinsă, galbenă, portocalie, vişinie. Cea aproape de sol, cea care se prinde precum un cleşte de pământul care nu va pleca niciodată de sub picioarele noastre, cea care dă spre albastru, albastru închis, albastru-negru, aceea.

Acolo cerul arde într-un foc veşnic, arde şi când plouă, arde şi îngrozeşte Soarele. Arde ca o poartă spre Infern, şi ți-ar fi frică să nu se reverse asupra ta. Nu înțelegi ce fac flăcările în văzduh. Impropriu văzduh. Un tavan lipsit de materie care să îți apere capul. Un tavan din care poate să ningă cu cenuşă şi să se pornească o furtună cu apă clocotită.

Din fâşia roşie de cer. Fâşia roşie, care a luat foc. Eu i-am dat foc. I-am dat foc cu bricheta.

Te mint.

Este un început de planşă deasupra ochilor mei. Doar că planşa am primit-o neagră, să o colorăm în voie, căci albul este ceva absurd. Şi nu există. Albul nu există.

Roşu şi portocaliu şi galben. Culorile se sting. Se degradează. Sânge şi rană închisă şi piele. Aşa a fost pictată bucata de cer.

Pe pânză, a fost pictată pe pânza zării, iar micile irizații colorate, care abia se văd cu ochiul liber, sunt stele, stele prinse sub vopsea. Ca să lucească cerul. Tabloul. Fâşia roşie.

Cer pictat. Pictat de mine. Eu am întins grăbit culorile la baza desenului, eu le-am împrăştiat nebun. Cu dosul palmei, cu buricele degetelor, cu cotul.

Te mint.

Eu mint tot timpul. De asta sunt un păcătos. Şi de asta am fost aruncat de o mână scârbită în foc. În bucata roşie de cer. Într-o lume acerbă şi crudă, o lume care mi-a furat sufletul şi l-a sluțit în tihnă, o lume din care am evadat. Şi sunt aici. Şi sunt liber. Eu am rupt cerul, scrijelindu-l cu unghiile, pentru a scăpa din Infern.

Iar bucata roşie de cer este a mea. Dar nu o vreau. Am evadat.

Am scăpat din oceanul de lavă în care am fost lăsat să cad. Lavă care să îmi topească pielea, şi carnea şi oasele. Lava care nu mă omoară, mă lasă să simt cum îmi piere şi ultimul fir de păr, să mă înec în durere până nu mai pot să respir.

Mă aşteptam să plonjez în plasma fierbinte, să o împrăştii în jur, să sară pe pereții de flăcări, să îi împroaşte. Să fiu o păpuşă scăpată într-o baltă de noroi, să nu mă mai culeagă nimeni de pe jos.

Dar n-a fost aşa. Am căzut şi m-am lovit la genunchi. Am căzut pe o podea dură, zgrumțuroasă, de lavă roşie, de foc lichid, şi mi-am julit picioarele.

M-am ridicat cu stângăcie şi am început să alerg, dar fiecare pas mă durea şi îmi rupea un os, doar ca să mi-l lipească la loc. Păşeam pe lavă şi strigam disperat.

Eram într-un labirint. Eram pierdut. Eram înfrânt şi muream de o suferință atroce. Mă învârteam în cerc şi nu ştiam unde să mă mai duc. Cercurile dracului! Pierdeam o viață într-o secundă şi mă temeam că am să ard şi eu, ca ceilalți, un criminal, un om cu păcate.

Am evadat! Am evadat şi am lăsat o fâşie roşie pe cer! Dar am scăpat, în sfârşit liber, în sfărşit în viață!

Pe muchia deschizăturii de boltă, scăpasem plin de temeri din sfera diabolică. Scăpasem cu hainele arse şi pielea pârjolită, şi aveam lacrimi în ochi pentru toate rănile mele. Mă temeam de tot ce se afla în jurul meu. De apă, de pământ, de foc, de aerul pe care am reuşit să îl respir. Mă temeam de tot, mai cu seamă de mine.

Dar frică mi-a fost şi să nu mă trezesc din nou în anticamera blestemată a lumii, să nu mă prindă fire de coşmar, să mă încătuşeze pe scanul pedepsei, să rămân în Infern până îmi voi plăti nenumăratele greşeli.