Reverii

Creația

Poți fi oare un Dumnezeu când privești din altă lume o mare creație?

Căci marea creație însăși se înșira infinită în fața mea, fără cusur, fără nicio semnătură.

Iar eu priveam înmărmurită o muncă acerbă, fără să știu cui să-i atribui aceste merite.

Să vezi culoarea planșei în care a fost țintuită cu boldul lumea, ți-ar veni să crezi?

Poate că era verde ca desișul unei păduri. Sau roșie ca o rană deschisă. Sau albastră ca adâncul unui ocean. Sau o culoare pe care nu ai mai văzut-o niciodată și nici n-o poți numi.

Eu am văzut această culoare vie. O culoare cu suflu și murmur. O culoare care ne-a colorat sufletul când ne-am născut.

Știam că nu am s-o revăd vreodată. Și că nu mi-o voi putea aminti. Și nu știam nici măcar chipul celui care a pictat acest Cer al Cerurilor. Nu puteam să știu cine a dat cursul vieții mele printr-o simplă nuanță aleasă poate cu chibzuință. Sau poate întâmplător. Poate prin sticla unui pahar de vin. Poate într-un vis urât.

Nu știu cine a ales culoarea zării către care privesc mai aproape decât oricine și mă podidește plânsul, așa că îmi mut pur și simplu privirea în lături.

Pentru că nu sunt un zeu, sunt doar un om ranchiunos.

Înapoia a tot ce m-a făcut să mă minunez, nu se afla nimic. Era un perete alb, la propriu.

Un perete care se contopea cumva cu privirea mea, aveam impresia că voi înainta până am să mă ciocnesc de suprafața sa și am să îmi astup nările cu mâna. Cine știe ce se întâmpla când pătezi un perete alb cu sânge?

Un perete. Un perete alb. Cine a vrut ca acest perete să nu aibă culoare? Cine a vrut să nu fie viață aici? Eu am vrut? Sau cine? Care zeu? Care Dumnezeu?

Ce alb țipător. Ce alb asupritor. Mă înăbușă. Mă stingherește. Mă sperie și tulbură această goliciune. Eu sunt goală? Se uită cineva la mine?

Îmi acopăr ochii și mă întorc rapid. Mă întorc să îmi las ochii cuprinși din nou de Creație. De vechea minune.

Și acum sunt lumini. Și luminile aclamă strălucita realizare a unui mare creator.

Sunt stele pe Cerul Cerului.

Stele fierbinți și stele înghețate. Stele vii și stele moarte. Sunt toate ființele pământului. Ce ai fost și ce devii.

Și sunt aliniate militărește în fața ochilor mei umili. Pot eu să privesc așa ceva? Am voie? Cineva, cândva, a luat cu grijă viață din viața lui să presare pe planșă aceste lumini străvechi, vechi, mai vechi decât mine și mai vechi decât bunica ta, iar eu le privesc acum cu pupilele mele căscate.

Nici nu pot să le număr. Nici nu știu să le număr.
Acum că îmi sunt înainte, față în față. Îmi sunt de-a dreptul în față și sunt mai mici decât mă așteptam. Îmi sunt pe față. Sunt niște pistrui aurii, care se joacă alene pe obrajii mei.

Îmi vine să râd de fericire! Cine a putut crea ceva atât de frumos? Ceva care produce atâta farmec? Ce farmec a folosit? Îl pot învăța și eu?

Mintea îmi este străbătută de aceste gânduri reci, parcă uit unde mă aflu.

Nu știu cine a dat naștere acestor stele pe care le prețuiesc acum atât de mult. Nu știu cui datorez această mare fascinație. Nu știu ce nume să trec pe felicitarea de mulțumire.

Ce rușine! Ce rușine să nu știu cum să îl strig pe cel care a înfăptuit stelele, nici nu merit să le mai privesc.

Nu merit, așa că îmi întorc capul. Ce nedemnă sunt.