Reverii

Nimeni nu a mai orbit

Existența tuturor şi a tot ce s-a clădit vreodată, subiect controversat, care ne-a prins mințile rând pe rând într-un zbucium puternic al punerii problemei, al întrebărilor dificile, lipsite de răspuns. Al îndoielnicelor adevăruri şi al unor erori amarnic de credibile.

Oare nimeni chiar nu ştie? Oare nu se poate explica?

Goliciunea vieții transpusă în plan universal şi vidul, cele care au fost odată, acum prea mult şi prea departe, de ce cred toți că din acestea două s-a format existența, atât cât este ea de complexă?

Cum de ce? Pentru că noi am fost primii care le-au constatat prezența fadă. Doar noi am fost întâii care să pătrundă cu toată ființa acel întuneric blând şi lipsit de vină. Noi am trezit, prin gălăgioasele noastre voci, haosul creației, care ațipise dulce.

Clipind o dată, apoi de două ori, am ales să îmi țin întotdeauna ochii deschişi. Priviri care nu mi-au mai aparținut, priviri pe care le-am oferit cu sacrificiu, pe care le-am transformat generoasă în faruri care nu seacă.

Am împrăştiat divina mea lumină peste locul nemărginit al cultului nostru. Am devenit, fără să mă feresc un moment, cea mai puternică stea care s-ar fi aflat vreodată în prețiosul nostru Univers.

Dar, atât de acaparantă şi nimicitoare precum fusese revărsarea luminii mele, te făcuse să iți acoperi privirea cu mâna, să te aperi de catastrofa ce-o stârnisem.

Cuvântul tău rostit domol mi-a acoperit vocea rezonantă şi m-a făcut să tac mâlc.

Ți-ai deschis ochii şi prin voința lor ai separat lumina mea de tine, aducând ca din cenuşă un întuneric doar al tău, să o completeze deplin şi să îi dea sens existenței.

Nimeni nu a mai orbit. Nimeni nu s-a mai temut. Căci acum existau atât bezna, cât şi strălucirea.

Cu degetele ațâțate de mania devenirii, am pictat pe bolta ta tihnită şi neguroasă micuțe stele de adevăr şi pace, care să trăiască oricât ai trăi tu şi la care să priveşti cu ochii plini de visuri de fiecare dată când te pierzi nestingherit.

Stelele, curatele şi purtătoarele de dragostea creației şi a vieții, să îți amintească întotdeauna de mine, de existența mea, de chipul meu nemuritor, căci ele sunt oglinda firii mele, piese sacre ale entității mele.

Recunoscător pentru acest dar, mi-ai întors înzecit favoarea, aducând la viață sfere scăldate în culori sfinte, care să dăinuiască printre stelele mele, oferindu-le, de asemenea, un sens existenței.

Sfere mari şi mici şi învârtindu-se, ciocnindu-se, distrugându-se şi reinventându-se. Te-ai temut de acest dezastru în care opera ta îşi întruchipase forma, dar te-am liniştit spunându-ți: ,, Acesta este primul pas pe care creația are menirea de a-l face. Haosul dezlănțuit, ravagiile de pretutindeni, sunt dovada cea mai pură a faptului că lumea noastră are avânt, are presărat asupra ei suflul vieții! ".

Obosit şi împăcat, ai contemplat cu mulțumire munca ta.

Stârnită şi de neoprit, am dat naştere farmecului lumii, primind această pânză încă neterminată cu frenezia unui artist, a unui demiurg ale cărui splendide puteri au sarcina de a mistui neantul, creând existența.

Mi-ai prins mâinile atunci, palmele tale atât de reci îngrădindu-mi focul alb. Calmul tău de neschimbat m-a împânzit cu firele sale subțiri.

Apropiindu-mă, ți-am perceput subtilul zămbet, ți-am zâmbit vioaie înapoi.

Eliberându-mi palmele, mi-ai cuprins lin talia, strângându-mă încet la pieptul tău, cel încărcat de mister şi ascunzişuri, sărutându-mi apăsat buzele.

Pricepusem atunci ideea ta. Uniunea noastră, echilibrul absolut, a construit din trupurile noastre efemere un pâmânt al vieții, o casă a tuturor existențelor. Împrăştiindu-ne ființele în miliarde de bucăți distincte, ai dictat sensul suprem al divinității noastre, ai creat cea mai distinsă artă.

Oameni mici care au crezut în destine, mie una îmi venea greu să le cred. Mi se părea josnic, nu îi puteam aduce la calibrul meu.

Însă acesta fusese cu adevărat destinul nostru.

Opuşii. Contrarii. Potrivnicii.

Nu ne puteam asemăna, precum lumina nu se aseamănă cu întunericul.

Nu ne puteam accepta, precum războiul nu acceptă pacea.

Nu ne puteam recunoaşte, precum un înger răzvrătit nu recunoaşte un demon resemnat.

Dar eram veşnic legați de existența celuilalt. Eram etern convinşi de dragostea fără căpătâi pe care ne-o purtam. Eram permanent neomogeni şi construisem lumea, dăruindu-ne pe noi, renunțând la noi, ajunsesem desăvârşita balanță prin care existența îşi putea câstiga sensul.