În vidul în care mă aflu, fără capăt, fără început, fără limite cunoscute, mă ştiu doar pe mine. Mă aflu cu mine într-o sferă de sticlă albastră, ascult o simfonie a frecvențelor înalte, numai sunete stridente, şi nu pot vorbi decât în şoaptă.
Îmi este aşa frig... Cred că am degetele înghețate, de ore bune nu mi le mai pot mişca. Poate şi buzele, o fi motivul pentru care îmi tremură ca într-un plâns abținut, ca într-un bocet pe care să îl sugrumi cu palmele.
Am genele țepene, am privirea atât de fixă. Încep să cred că mi-au înghețat, de-a binelea, ochii în orbite. Dacă asta ar fi posibil, desigur. Oare ce culoare capătă irisurile prinse în gheață? Oare globul ocular, captiv într-un îngheț de o eleganță fascinantă, se deosebeşte cu ceva de un glob de Crăciun? Nebun să fi fost, l-aş fi scos numaidecât, aş fi început să le compar, fără să simt nicio durere, fără să simt altceva decât gerul desăvârşit. Să fiu în continuare fermecat de un aşa frig fără egal.,,Ce comic! Cât poți să dramatizezi! Actor de profesie sau este doar un hobby? Aici nu şi-a găsit nici aerul rostul, iar tu te plângi că ți-ar fi frig? Aici nu există nimic şi nu ştiu să fi fost ceva vreodată. Nu este nimic rece în jurul tău pentru a tot bate câmpii că îngheți. Revino-ți!"
Nu există nimic? Atunci cum de eu văd stele? Şi stele atât de mari, sclipiri atât de puternice, lumina albă care mi s-a încolăcit pe trup, lumina care îmi încalță tălpile şi îmi trece printre firele de păr. Una, două, trei, sunt sute. Stele exilate, stele care s-au născut din nevoia de a delimita capătul existenței. Străjerii nimicului, mă îngrădesc cu chipul lor împietrit de gardieni neînduplecați, mă orbesc, iar strălucirea lor îmi va fi pe veci o veche pereche de cătuşe. Un lanț din zale de argint, care mă obligă să populez neîncetat vidul.
Îmi este frig! Am pielea de găină. Mici ridicături stranii, azvârlite în goană pe suprafața mâinilor mele, pe picioare şi pe întreg spatele, ca şi cum răcoarea ar fi epidemia spațiului închis, iar eu, bolnavul singurătății mele.
Stelele sunt cele reci! De la ele vine şi nu mai pleacă gerul! Mă uit urât şi înfrunt acea lumină înghețată. Doar-doar, din milă pentru tremurul meu, s-ar încălzi, ar reda din corpul ei difuz flăcări.
,,Greşeşti! Nu este nicio lumină aici. Stelele pe care tu le găseşti în jur sunt invizibile pentru mine. Eşti scriitor? Sigur le-ai creat în minte, pentru a putea să te necăjeşti în continuare singur. Nu există nimic în vid. Mai ales ceva rece. Nu îți este frig. Spune-mi ce vezi!"
Văd fulgere albastre. Fulgere azurii, vioaie, se lovesc haotic de marginile vidului şi au o viteză extraordinară. Se fugăresc, se prind din urmă, încropesc un înalt şi lat şi înfricoşător zid de energie. Înconjoară sfera, dar nu se ating de mine, iar zgomotele nebuneşti par a fi țipete. Sunt pereți albaştri în jurul meu, pe fața cărora joacă umbre luminoase, chipuri cunoscute. Înaintea mea, pe pieptul vidului, fulgerele au animat istorii trecute cu greu, iar eu pot astfel să prind de mână un om cu corp din scântei şi păr lung, alb, revărsat pe umeri.
Ființa pe care am strâns-o prima dată în brațe, îmbătat de dragoste. Cea ale căror pleoape le-am sărutat setos, cu care mi-am împletit binecuvânt degetele.
O prind de mijloc, însă palma îmi trece păcălită prin amalgamul de fulgere şi coboară nestăpânită spre nicăieri. Loveşte învelişul de lumină dinamică şi reduce gălăgia fundalului la o bufnitură concentrată, asurzitoare, iar furtuna spectaculoasă se retrage înfricoşată, cu păpuşa din scântei cu tot.
Îmi este frig.
,,Imposibil să îți fie frig! Priveşte mai atent! Aici nu există fulgere şi nu vor fi niciodată furtuni. Nu există nimic care ar putea cauza o furtună. Aici nu există nimic. Ce vezi?"
Văd un pământ întins. Un pământ care se desfăşoară paralel privirii mele. O bucată nesfârşită de pământ albastru. Albastru safir.
Pământ în care îmi fugăresc umbra, peste care îmi aştern iar şi iar paşii de care dispun fără nicio limitare, în care îmi afund brațele până la cot şi al cărui miros pătrunzător îmi umple obrajii rumeniți de lacrimi dulci de bucurie.
Pe acest sol mereu fertil se ridică dintr-o temelie impunătoare o casă albastră. Fără uşi, dar cu ferestre imense, din care se revarsă fără rețineri o muzică de petrecere, de sărbătoare, îmblânzită pe alocuri cu subtilele acorduri ale cântecelor de leagăn.
Şi figurine imense din lut mă urmăresc cu privirea lor fadă, dincolo de sticla murdară. Îmi urmăresc fiecare mişcare şi nu îmi zâmbesc. Poate de şi-ar mişca oricare din muşchiul de piatră al feței, nu aş mai putea să îi recunosc. Doar chipul lor se deosebeşte atât de bine printre amintirile mele. Crâncene amintiri. Războaie doar din vise şi imagini efemere, trecute scurt prin fața ochiului.
Ating geamul cu ambele palme, îmi lipesc fruntea de suprafața atât de rece, mă proptesc cu totul în fața lor.
Sunt pierdut şi înțepenit în vorbele acelea surde, căci, dincolo de fereastră, nu pot auzi niciun cuvânt. Însă în soba lor arde nestingherit focul, iar poate acea căldură diafană a înmuiat sufletul înverşunat al barierei, lasându-mi brațul să pătrundă aşa încât să pot atinge obrazul femeii din dreapta, să pot strânge mâna bărbatului din stânga şi să pot mângăia pe creşted copilul din mijlocul lor.
Totuşi, statuile prind a țipa de groază şi tocmai groaza lor a reuşit să spargă geamul, împrăştiindu-mi cioburile de gheață profund în piele, sfărâmând casa albastră în bucăți.
Cioburile sunt cele reci! Aşa de reci, îmi pângăresc tot corpul, nu au îndurarea de a mă cruța o clipă. O sticlă haină, alunecoasă, nu o pot prinde cu degetele. O rog, o implor să înceteze, ea doar străluceşte orbitor şi duşmănoş, timp în care eu îmi privesc răpus sfarşitul şi simt cum îngheț de-a binelea.
Îmi este frig.
,,Încetează, nu poți să te opreşti din fabulat? Eşti pictor? Văd că nu-ți poți opri mâna din a tot trasa tuşele acestui tablou imaginar şi imposibil... Vidul tău nu are sticlă, mai cu seamă una rece. Iar aici nu există cioburi. Totul e dintr-o bucată. Nu există nimic! Şi nimic rece! Nu îngheți! Nu-ți este frig! Ce vezi?"
Văd flăcările violet. Flăcările indigo. În centrul meu, în centrul vidului. Ard şi cred că îmi vor topi pielea. Ard în fața mea şi mi-au pârjolit buzele. Răsar şi vii şi îmi aduc la cunoştință cum se simțea durerea răspândită nebuneşte în tot corpul. Se frăng şi moarte şi mi-au învins cu certitudine sufletul în jocul lor răzbunător de freamăte şi acuze.
Au ars în palmele mele. Au ars din palmele mele.
Au ars palmele mele şi le-au făcut scrum.Un scrum lipsit de suflu, din care nu se va mai naşte nimic. Un scrum pe care să mi-l aştern pe obraji, pe care să mă întind lipsit de vlagă şi din care să urmăresc către un cer impropriu al vidului. Să văd chipul unui geamăn adunat din fumul focului care a ars până s-a stins. Să-i aud din ciudate vibrații cuvintele, care probabil vor fi şi ale mele.
Nu mai pot să stau în cenuşă! Scrumul este cel rece, el mă face să tremur! Am înghețat de-a binelea, nu mai am scăpare! Nu mă pot încălzi! Îngheț, nu mă pot mişca! Ajutor! Ajutor!
Îmi este frig.
,,Nu îngheți!"
Ba da! Sunt singur şi nu îmi pot mişca degetele!
,,Nu există nimic aici!"
Nu există nimic aici şi mie îmi este frig şi sunt singur, o să mor!
,,Nu există nimic, aici eşti doar tu!"
Nu există nimic, în afară de mine. Îmi este frig! Îngheț!
,,Nu îți este frig!"
Sunt singur. Sunt cel care a dat naştere vidului din jurul meu. Sunt înghețat din cap până în picioare.
Nu văd nimic, nu mai văd nimic! Nu mai există nimic în jurul meu!
Plâng fără lacrimi şi sughit înfundat. Strig fără voce şi privesc adânc în întuneric.
Aici exist eu. Eu sunt cel rece. Eu m-am făcut să îngheț. Eu m-am făcut să mor de frig.
Îmi este frig.
CITEȘTI
Reverii
Short StoryREVERÍE, reverii, s. f. Stare sufletească a celui furat de imaginație, de amintiri, de visuri, de gînduri; visare.