Reverii

Eu sunt aici!

,,Eu sunt aici!", le-am răspuns, atunci când prieteneşte m-au întrebat ,,Ce mai faci?" ori ,,Cum mai eşti?". Eu sunt aici, ci nu acolo. Eu locuiesc pe un pământ bizar, care se întinde şi nu îşi arată marginile, dar care îmi aparține. Sunt calm. Şi relaxat. Şi liniştit.

Privesc stelele, care îmi sunt mereu prietene de nădejde şi mă întovărăşesc fără a se târgui, fără a cere prețul prezenței lor.
Le văd şi le admir fascinat chipul splendid, iar dacă m-aş întinde, le-aş putea cuprinde de-a dreptul în palmă şi le-aş prețui chiar mai mult.
Voi nu puteți trece prin trăirile mele şi nu le puteți pricepe, căci doar voi aveți ochi mici şi prea răbdători, le priviți prin lentile groase şi mai grele decât voi.

Dar nu este o judecată rea.

Spațiul însuşi este rece, mă cufund în căldurosul meu sac de dormit şi îmi schimb direcția privirii.

Mai încolo, mai în dreapta, văd o Lună şi o studiez cu luare aminte.

Cuprinsă de însingurare şi pururi abătută, şi-a ales o față neagră şi prăfuită de sclipiri mărunte, necunoscute.

Doar către mine îşi afişează profilul necurat, căci către voi este mereu limpede şi zâmbitoare.

Însă ne înțelegem bine, aşa cum eu o pricep pe ea şi ea pe mine.

Ne ochim, ne salutăm în treacăt. Îmi destăinuie poveşti despre voi, iar eu prind a râde înnebunit ori a o privi tulburat, cu seriozitate.

Poate sunteți sau nu sunteți aşa bine.

Spațiul e atât de plin de culoare, ceva nemaivăzut! Nu ştiu cum să identific fiecare nuanță, nu ştiu cum să le numesc. Dar aceasta îmi este singura ştiință străină, în rest ştiu şi cunosc. Vă ştiu şi vă cunosc chiar şi pe voi.

Şi mă întind. Parcă aş ațipi. Beau o gură mare din sucul meu, din paharul umplut până la refuz şi oftez resemnat.

Vă văd pe voi. Cât de mult vă mai grăbiți! Ce tare vă vorbiți, ce repede vă mişcați, ce sunteți plini de gânduri...

Locul vostru piere şi renaşte, voi vă vedeți de propriul drum.

Mă apropii şi vă urmăresc atent, doar aveți atâtea detalii neînsemnate.

Astfel apuc să vă inspir fumul şi mă tem să nu mă înec! Mă orbesc luminile şi mă surzeşte gălăgia. Mă alungă rătăcirea, mă sperie al vostru foc.

Mă încântă privirile voastre, mesageri de ajutor, mă bucură ce ştiți să îmi spuneți, arta voastră şi al vostru ,,frumos", mă îmbie cântecele slab şoptite şi strângerile voastre de mână.

Mă atrageți! Mă înfiorați!

Spațiul este tot atât de cuprinzător, tot atât de mare.

Iau o îmbucătură zdravănă din sandwich-ul meu şi absorb infinitul dinainte.

Ce să fie? O altă oglindire de stele.