Reverii

Apa în toate formele

Venele mele sunt cusute cu fir albastru. Subțiri, îmi năpădesc tot trupul trecător, îmi înconjoară oasele albe, precum o mare învolburată îşi prelinge suvițele de păr peste nisip. Mi se strecoară sub piele, le urmez cursul cu degetele şi mă gâdil singură. Îmi străpung ochii, joacă cercuri în cercuri peste irisurile mele translucide, irişi de grădină rea, decolorați de ploaie, şi iată că am ochii albaştri.

Sângele meu se porneşte într-un debit nebunesc, îmi poartă în jos, pe gât, toate gândurile. Îmi inundă pieptul de idei despletite, idei care să îmi lege plămânii cu fundă, să mă gândesc aşa tare la şoapta stranie a ființei mele, să uit cumva să mai respir.

Sângele meu se ştie lin. Şi, cândva cu soare rece, undeva cu minute ce trec invers, s-a ruşinat de primul răsărit în spatele ferestrei, s-a albit cu zile multe, să trăiască în ciclul lui numai începuturi.

Sângele meu este tot apă. Apa cu care potolesc setea ştiinței scrisă cu mine lungi în orice existență, apa cu care satur un suflet uscat de dorul vieții, de dorul de a întineri, de dorul de a vorbi şi de dorul de a privi cerul.

Apa cu valurile. Iar cu valurile vreau să mă îmbrac mâine dimineață.

Să am cercei din spuma ridicată din ultimele tuşe ale nopții care a iubit plaja, să am vocea ruptă dintr-o scoică, să se audă dincolo de buzele mele marea, să fie cuvintele mele tot o apă, vărsată în urechile tale, să dea năvală într-o inimă suspicioasă, într-o minte care crede şi atât.

De n-ar avea marea valuri, aş fugi pe apă fără să mă împiedic. Aş dormi cel mai bun somn, numărând câte stele pot vedea culcată pe largul ei, aş prinde din adâncime nisipul şi aş ridica alți munți, înalți cât să poposească la răscruce un Soare.

Dar am simțit cândva cum miroase oceanul, iar de atunci pielea mea îi dăruieşte o dragoste aprinsă, învelită în parfmul lui, se răsfață, visează şi râde.

Un ocean a fost primul căruia i-am spus secrete, să le poarte în lumi şi ani pe care nu-i cunosc, să le arunce în glumă către lună, să m-ascund de ruşinea ei.

Un ocean m-a strâns la piept o întreagă tinerețe şi mi-a amăgit buzele cu săruturi reci pe glezne.

Un ocean m-a prins de mână şi doar de dragul lui m-am învârtit în cârca scoicilor, piruiete prăbuşite, păr udat de un tsunami.

Oceanul cu nume angelic, cu brize unduite să-ți strângă talia, să-ți mângâie obrajii şi fruntea, a păstrat întâia oară sufletul meu şi beat de simțăminte, şi treaz de voia timpului, în pântecul său albastru, albastru înnegrit.

Grăbită îmi aştern degetele tremurânde pe chipul oceanului, şi, de atunci, tot o apă sunt şi ele.

Din dreptul bărbiei şi până în josul buricului mi se întinde un râu. Râu şi rău şi credincios, şi iute şi răbdător.
În râu veneam cu ochii plânşi să-mi spăl mâinile de vină, să îmi recunosc păcatele. Am cerut milă unui râu, să alunge el greşeli fără umbră, să îmi arate el reflexia peste care mai cade lumină, l-am umplut eu de aceste pietre cenuşii, să le şlefuiască viața lui fără sfârşit, în timp ce-i trec desculță cursul şi îi cer iertare.

Un râu m-a iertat întâi, cu ochi empatici, cruțători, şi am mers goală, nedojenită, în dreptul celui în poala căruia se spală de sute de ani rufe.

Şi pentru asta îmi spăl tălpile doar în râu. Aşa des. Aşa datoare. Tălpile mi-au ajuns tot o apă, iar sufletul liber, surâde mulțumit de judecăți prea blânde.

Nu cu mult timp în urmă, am luat cina pe un lac, lăsând vie lumina flăcării lumânărilor mele să îi perturbe liniştea, căci lacul a fost primul pe care am prins curajul să-l trezesc din somn.

Şi cinez cu lacul la orice lună plină, să ciocnesc doar cu el paharele cu vin.
Lacul îmi cântă în miezul nopților, şi doar din partea lui primesc vorbele de amor.

Lacul cu ochi adânci, adânci, să mă înglobeze întreagă în taina lor nerisipită.
În lac să îmi scufund palmele, să îmi atingă cu joc în gând degetele. Cănd îşi adună nuferi fără flori, să ştie că păşesc cu grijă pe brațele sale reci. Lacul rece. Când îmi vorbeşte cu glas vrăjit despre acea lună care mă observă. Când adorm în miezul nopții, în mijlocul lacului, iar el adună toate stelele pe oglinda sa vară cu cerul, să îmi lumineze chipul în somn, să îmi asculte bătaia slabă a inimii, să mă simt precum acasa.

Lacul a fost întâiul care m-a iubit.

Dar adesea mă poartă pe palme un nor greoi de ploaie, se mişcă încet pe zarea unei după-amieze întunecate, fără soare să apună, fără vânt să ne îndrepte privirile dintr-o parte în alta.

Îmi cuibăresc picioarele până la genunchi în pântecul lui plumburiu, să simt picături neformate de ploaie fierbinte şi neagră. Norul se măreşte, îmi face loc. Ar fi în stare să îmi cuprindă brațele, şi pieptul şi gâtul. Ar putea să mă afunde cu totul. Căci cunosc ploaia de mult, un înşoțitor de drum cu tot felul de capricii, verde de invidie şi roşie de flăcări ce-ți învie ochii.
Ploaia mi se amestecă în ceaiul de dimineață şi îmi udă rochiile pe care le atârn să se usuce.
Ploaia îmi ține isonul şi cântă în lovituri pe frunze orice cântec fredonez.
Ploaia mă îngână, îmi imită mersul, chipul ei schinomosit, răsturnat în bălți, îmi dă o sora la fiecare pas.
Această ploaie fără căpătâi îmi ştie memoriile, îmi şopteşte la ureche, îmi mângâie părul şi mă sărută pe pleoape cănd adorm.

Ploaia îmi ştie tot corpul. Şi corpul meu îşi pierde forma. Tot o apă e şi el.

Să pot să mă culc cândva pe un pămànt uscat, să mă confunde lumea cu un lac. Să fiu un râu. Să fiu Oceanul. Şi Marea. Şi apa în toate formele.