Reverii

Muză

A trecut timpul, timpul este așa irelevant pentru noi. Treceam cu el pe aceeași stradă și-l ignoram ca pe un om străin, stătea să ne privească viețile ca într-un teatru obscur și noi nu îi sesizam prezența, eram preocupată să îmi cedez propria ființă în tine, iar tu prea prins de jocul de a mă primi toată și de a mă avea cu tot gândul tău. Timpul era cel care ni se așeza alături la masă, el ne umplea paharele și ne culegea vorbele nesfârșite, să nu se piardă aiurea în van. Timpul îți grăbea degetele să-mi mângâie fruntea și părul, îți odihnea buzele pe pielea mea și îți însemna corpul cu parfumul meu, o altă noapte și încă una, fără oprire.

Dar ai plecat din simțurile mele. Ai plecat de pe pieptul meu, iar acum, când îmi ridic coastele ca să respir, umplu de aer un trup gol și neiubit, neînsuflețit. Ai plecat din vorba mea, care oricum a secat de o lipsă crasă de substanță, ce să mai vorbesc și cu cine? Decorul ăsta e surd. E mut.
Ai plecat din plânsul meu cu mult în urmă, acum plâng dimineți și seri ca-ntrun ritual, să mă hrănesc pe mine cu ceva, să am o apă care să îmi spele corpul. Ai plecat din gândul meu, iar pașii tăi de plecare l-au strivit, l-au lăsat sterp și plat, tocit și rece.

Mi-ai părăsit patul, patul în care mi te-ai dezvăluit. Patul în care mi-ai sărutat genunchii și mi-ai învelit cu degetele coapsa. Patul în care m-ai rugat cu toată stăruința să-ți dau o clipă ființa mea, să o sculptezi, și nu am vrut. Ai vrut să îmi cioplești ochii în marmură, să privească fantomatici printr-o perdea de sidef pe oricine i-o privi. Acei ochi albi, fără lumină, nu mi-ar fi redat niciodată înfățișarea, te-ai fi mințit. Ai fi stat ore și ore să privești în suflet o piatră, când eu sunt chiar aici și mă poți privi pe mine.

Ai vrut să-mi faci mâinile din sticlă, să-ți duci mai departe geniul. Să-mi privească ochi fugari linia vieții printr-o transparență așa vulgară, să-mi măsoare ei linia inimii și să mi-o judece, să afle despre mine totul. Și mai rău decât orice, te-ai avânta să strângi cu dor acele palme plăsmuite și ți-ai topi săruturile în podul lor, când eu sunt vie și sunt caldă, sunt râuri lungi de sânge roșu care-mi colindă venele, este pielea mea fierbinte, sunt brațele mele deschise și degetele mele avide, mereu venite în întâmpinarea chipului tău.

Ai dorit să-mi torni în bronz pieptul, fără să-mi închizi sânii în niciun material. Să le redai cu atenție forma și să-i așezi pe altarul artei tale, să-ți venerezi menirea de artist. Să lași o amintire a corpului meu să se creeze, să existe fără suflu, să-i iubească privitorii imaginea și iubit să fii și tu, generații de acum. Nu am vrut să iei din mine și să fugi, să mă multiplici în viziunea ta, ca și cum eu, cea care îți vorbește și îți cântă, și se mișcă și gândește, nu aș fi însemnat nimic.

Dar nici timpul nu mai stă cu mine acum, că m-am urâțit, și niciun pat nu m-a primit în urma ta, așa că mi-am lungit corpul ca frunza pe un deget de grădină și mi-am culcat capul pe flori. Aici stau de atâta timp și mă iubesc cu frunzele uscate, cu mila lor. Mă colorez cu petalele fine, mă acopăr cu polen. Florile astea sunt vii și trăiesc necrezut de mult, în fiecare zi iau viață de la mine, iar eu le dau cu nepăsare, căci n-am să mor oricum.

Așa m-ai vrut, nemuritoare, iar eu ți-am făgăduit că n-am să pier și nu am să mă șterg din lume. Dar mă voiai și nemișcată, oarbă, necuvântătoare.

Ți-am ascultat și refuzat, rând pe rând, toate rugile. Când priveam cu atâta fascinație cerul mereu schimbător, îmi promiteai că-mi vei picta chipul în toate culorile lui. Îmi spuneai cum mi-ai picta buzele pe pânză, iar eu mă cutremuram la o așa idee. Să cauți cu limba o pereche uscată de buze țesute pe un tablou, să le vorbești doar lor, să le privești cu lumânarea aprinsă, când buzele mele și gura mea caldă sunt chiar lângă tine, când ai putea oricând să-mi găsești gustul dulce, să-mi oprești orice inspir cu un sărut. Nu ți-am dat voie.
Dar râvneai în continuare și îți frământai tot gândul. Voiai să-mi înșiri firele lungi de păr pe o hârtie, să inspiri apoi cu nesaț creionul inodor. Să cuprinzi cu palmele goale o mină împrăștiată de cărbune și să împletești pe albul dur la nesfârșit șuvițe false, efemere, pe care să le ștergi și să le refaci cum vrei. Nu-ți eram de niciun folos, nu-ți stârneam niciun sentiment, tu-ți admirai doar arta și m-ai fi iubit, cât de mult m-ai fi iubit, de mă nășteam aievea din pensula ta, într-o pictură.

De atunci, cerul nu și-a mai schimbat culorile. A rămas albastru-închis. Și mi-a întins pe fața sa curată constelații, să aflu unde mergi și dac-ai să te întorci.

Te-am iubit și ți-am împlinit dorința. Cu sacrificiu, ți-am permis să mergi și să-mi pictezi persoana într-o frescă. Și nu am apucat să-ți adresez un al doilea cuvânt, nu ai vrut să-mi mulțumești, să-mi urezi trai bun de acum. Ai luat corpul meu și ți-ai construit arta. Am aflat că de atunci ești nemuritor.