Nu ştiu exact cât este ceasul.
Nu-mi dau seama nici dacă este o dimineață friguroasă de ianuarie, sau o seară toridă de august.
Ochiul meu stâng vede cerul albicios, neobişnuit de luminos, dată fiind absența unui Soare cu dinți şi cu pornirea de a alunga întunericul cu care am ajuns să ne îmbrăcăm. Întunericul pe care îl purtăm în zâmbet şi-n privire şi în propriul nostru suflet.
O bucată de boltă care nu este măzgălită de nicio urmă de nor. Ca şi cum acel artist-copil se plictisise să picteze Înaltul Lumii, iar acum se juca doar cu rafalele de vânt, trimițându-le să se învârtă şi să poarte în şoaptele lor tot felul de poveşti ciudate, din care niciodată nu apuci să auzi finalul.
Emisfera stângă. Iar mediul care mă înconjoară capătă o logică. Sunt de-a dreptul surprins. Îmi pare că această curățire care a adus cerul într-o stare impecabilă are într-adevăr un sens.
Ochiul meu drept vede albastrul profund, în care îmi fuge cugetul şi nu îl mai pot ține pe loc. Se afundă şi tot afundă. O boltă închisă, foarte elegantă, de parcă ar fi fost un cer făcut din catifea. Peste care îți puteai trece palma şi puteai râde, căci această atingere este ireală şi plăcută şi te face să te îndoiesşti că faci parte dintr-un oraş. Te face să crezi că ai creat o țară, că eşti demiurgul lumii.
Dar, din nou, nepătate, zările sunt lipsite de stele.
Nici Soare, nici stele, nici măcar o jumătate de Lună. Atunci de unde vine şi unde se va stinge această lumină stranie?
Îmi aşez palma în dreptul inimii. Aşa se pare, nu vine de la mine...
Emisfera dreaptă. Iar eu ştiu exact unde mă aflu, care este numele acestui loc bizar şi cum am ajuns aici. Sincer, de ieşit, nu am nicio idee. Dar sunt liniştit, nu asta îmi doresc acum.
Recunosc o față care se afişează fără veste pe acest cer pestrițat. Un chip de fată, una frumoasă, îmi face cu ochiul. Are pielea albă, de zăpadă (dar aici nu există zăpadă), şi un păr lung şi bogat, care s-a revărsat peste toată bolta. Nu se mai vede nimic dincolo de el. Este albastru precum fundul unui ocean, se confundă cu zarea pe care a acaparat-o.
Urechile mele mici, pe care o bună vreme le-am crezut surde, se lasă inundate de o muzică melodioasă. Care îmi umple gura de un gust dulce şi care mă face să mă grăbesc să îmi ascund chipul cu degetele, să plâng încet şi să suspin în palme. Şi Cerul şi Fata şi Pâmântul şi Ființa Mea, toate sunt atât de pline de pace, atât de cuprinse de o viață stinsă şi încremenită, de inegalabila frumusețe statică.
Recunosc acorduri de vioară, recunosc bătaia lină a unui pian. Încep să fluier slab. Sunetul lor se uneşte, iar acum totul sună ca un nai. Un nai cât să sufle toate frunzele căzute, un nai din lemn, sculptat cu grijă, care este acum Vântul, şi orice sunet care îmi mai cutreieră mintea.
Mi-am aşezat capul pe sol, iar acesta a părut a se aduna cu o grijă de mamă, cu tipica dragoste necondiționată a Naturii, dedesubtul meu. Crescând iarbă cât să mă afund, cât să simt că plutesc pe o apă caldă. Iarba de jad, iarba Câmpiei, iarba Dealului pe care, copil fiind, mă rostogoleam râzând.
Şi ce copil! Un copil iubit de Soare şi sărutat de Lună în somn. Un copil luat de pe mal, născut din ape şi trăind într-o coajă de nucă.
Dar acum am crescut. Acum sunt mai tânăr şi mai bătrân decât oricând. Mai viu şi mai mort decât am fost vreodată.
Sunt mare. Şi înalt. Şi voinic. Pot trece chiar peste gardul acela de nuiele şi sârmă, mă pot cățăra cu iuțeală şi îi pot depăşi hotarul liniştit.
Dincolo de gardul prăpădit, iarba se apleacă supusă la pământ şi devine zgrumțuroasă şi îmi zgârie tălpile. Devine un nisip verde, care mi se lipeşte de piele şi care mă face să alerg. Să fug de-a binelea către Cerul Încoronat de legea firii, care te face întotdeauna să îți ridici privirea, dar să îi vorbeşti de jos. Acel văzduh şi rege al tuturor şi rob al conştiinței mele se pierde către picioarele lumii, se face o Mare de valuri azurii. Valuri cu apă vie, apa cu care s-au înecat toți morții.
Şi totuşi, eu abia mă ridic pe coate. Abia îmi rătăcesc ochii către un copac cu coroană bogată. Un copac atât de impunător şi trainic. Stejarul sădit de omul înțelept, pentru a purta cât mai departe în timp (aici nu există timp), în roadele sale nepermise, învățăturile sale.
Copacul este prea des, are frunzişul prea înfofoiat, mă face să bănuiesc că ascunde ceva în spatele pletelor sale nesfârşite, că încearcă să mascheze o cumplită crimă.
Mă ridic în picioare atât de rapid şi energic, încât pământul se cutremură uşor sub mine, oftând necăjit că a fost trezit dintr-un somn aşa pătrunzător.
Poate avea un vis frumos. Poate visase ce este dincolo de copac.
Întind involuntar mâna către enigmă, iar Vântul, aşa loial, aşa artist, aşa de săritor, suflă degrabă coroana atât de mândră. Distruge măreția cu doar un dans pornit şi aprig şi doboară ciotul de lemn putred la sol. Să-l înghită adâncul, cu tot cu păcatul lui recunoscut.
Şi văd! Văd în sfârşit!
Este un Soare cu o lumină nouă, cum nu a fost mai puternic. Este mânios şi neîmblânzit, biruitor şi temut. Îmi arde pielea obrajilor, îmi pârjoleşte părul, mă face să îmi închid ochii strâns de durere.
Şi îi țin închişi o vreme bună.
Iar, când mă simt deodată năpădit de curaj şi îi deschid, nu mai este niciun soare, este o cocioabă în flăcări.
Mă culc din nou la pământ, dar iarba este galbenă şi moartă, ca un fum, iar eu îmi simt plămânii prea derutați pentru a mai respira. Ei nu ştiu ce anume să mai respire.
Nu mai aud niciun cântec, ci doar depărtate strigăte, pe care simțurile mele aleg să le afunde, după care mă părăsesc cu totul.
Cerul nu mai este nici albicios, nici de un albastru profund, regal, acum este de culoarea scrumului şi pare că îmi va cădea în cap.
Mă tem. Mi-e groază. Nu mai pot să mă mişc.
Inima îmi şopteşte cu regret că este prea obosită ca să bată. Este dusă de lângă mine şi îmi spune că dus voi fi şi eu. Nu mai bate. Nu se mai mişcă nici cât să se mute pe o parte în somnul ei adânc, nici cât pentru un sughiț.
Pleoapele grele. Grele, de parcă ar avea printre gene toată mizeria Lumii, mi se închid şi îmi alungă ochii. Le încheie pentru o vecie, pentru o clipă, pentru un răgaz, rostul.
Singur. Nimeni nu mă strigă. Nimeni nu mai răspunde când îl strig.
În tihna mea forțată, simt că mă sufoc, că mă afund în neştire.
Sper doar ca flăcările să nu atingă Lumea. Să nu îi frângă oasele albe şi să nu o doboare în cenuşă. Să nu o ucidă odată cu mine.
CITEȘTI
Reverii
Krótkie OpowiadaniaREVERÍE, reverii, s. f. Stare sufletească a celui furat de imaginație, de amintiri, de visuri, de gînduri; visare.