Reverii

Oglindă

Vreau să fac din acest text impersonal ceva foarte personal. Și să descriu formele grele ale gândurilor mele. În momentul în care sunt singur, un moment în care doar eu îmi aud suflarea și doar eu urmăresc cum aerul rece îmi strânge gâtul și mă lasă fără glas. Declar această scriere tributul unui sentiment în care îmi pot afunda capul ca într-o fântână. Un sentiment în care am surzit și murmur fără scop în tandrețea nostalgiei mele.

Stau în șezut și pe umeri mă apasă o stranie greutate. Mă scufundă această presiune nenaturală în propria ființă, să stau de vorbă un minut cu mine, la ultima ceașcă de cafea și urmărind cu degetul pe fereastră ultima picătură de ploaie, de parcă nu ne-am mai fi văzut de mult. De parcă am să-mi spun mie tot ce i-aș spune unui vechi prieten, de parcă m-aș strânge pe mine la piept și mi-aș inspira singur parfumul.

Mă apasă. Mă întoarce într-un pământ negru, de flori, pământ care miroase ca o grădină vara, și mă lasă în groaza mea de a scăpa teafăr, de a-mi da capul pe spate, să mai strig o dată. O dată. Pe cine?

Și când îmi trec degetele pe umeri, când încerc să curm din durerea unei părți a corpului meu către o alta, îmi trosnesc toate încheieturile. Îmi reped mâinile înapoi în poală și mă lupt răpus să-mi reîmprăștii sângele prin vene.

Pe genunchi am o oglindă cu ramă rotundă. O oglindă în care nu știu pe cine să privesc, pentru că tot ce reușesc să fac este să o șterg amarnic cu mâneca ore întregi și ore-jumătate.

Poate mai văd un ochi și îmi vine ceva în minte. O amintire rătăcită. Poate sunt ochi cu irisuri reci și tăioase și am să sângerez doar dacă privesc. Ar fi o șansă la ochi albaștri, doar sunt în toiul iernii.

Sau poate sunt cruzi și veseli și am să zâmbesc doar dacă privesc această figură jovială, poate e un copil și vrea să audă povești de la mine.
Ar fi o șansă la ochi verzi, doar urmează să vină o primăvară.

Sau poate sunt bătrâni și aspri, și îți întunecă chipul doar dacă îi privești. Poate au pleoapele ude și se închid alene, emanând o căldură sufocantă, care îți arde genele.

Ar fi o șansă la ochi pământii, doar am trecut cândva prin toamnă.

Și să văd în această oglindă o pereche de buze. Să îmi vorbească pe muțește buze pe care nu le aud, dar să le urmăresc cu fascinație. Căci nu mai știu de mult cum arată nici buzele mele.

Și dacă am să văd unele înghețate de frig, să știu să curm din vinețiul lor cu o atingere caldă de burice de degete. Să aflu dacă tremură de mulțumire.

Și dacă am să văd unele arzând de febră, să știu să le scald ca pe caniculă în lacrimi reci. Să aflu dacă se umezesc de un dor ca o ploaie cu stropi mici.

Dar oglinda mea nu se curăță niciodată. Nu se curăță, de când ai atins-o în treacăt. De când ți-ai lăsat amprenta pe sticla ei, s-a umplut de o ceață ca mizeria, s-a pătat de un fum dens pe dinauntru.

Și mă gândesc dacă să iert urma mâinii care mi-a știrbit vizorul. Dacă s-a gândit vreodată că își dorește să îmi amintesc doar de ea și a vrut să-mi șteargă nonșalantă posibilitatea altei trăiri.

Dacă doar a vrut să se semneze ca într-un caiet deschis și a lăsat cu interes pixul fără capac pe biroul pe care stă să se lase praful.

Mă gândesc dacă să iubesc această oglindă murdară ca pe ceva ce ai lăsat dinadins în urma ta. O veșnică întrebare pentru mine, prin care nu mai reușesc să văd nimic. O sarcină asiduă, s-o fac cât oi mai trăi. Dar nici tu nu știi cât va dura, nici eu.

Curăță oglinda! Șterg cu mâneca oglinda din poala mea de așa mult timp, când nici măcar stropii de sudoare nu o ating, nimic nu alungă petele pe care le-ai vopsit pe fața ei interioară, nimic nu curăță oglinda!

Și mă gândesc dacă să urăsc încheietura pe care nu am putut s-o prind, să nu scap oglinda din poală și să se facă țăndări în urma ta. Să ai o reflecție urâtă în fiecare ciob oricât timp mi-ar lua mie să le adun. Mult timp, mi-ar lua mult timp să le strâng. Și ți s-ar scurge imaginea cine știe unde și ar fi păcat.

Să urăsc pașii pe care i-am auzit și pe care îi mai pot auzi dacă bat în oglindă ușor cu pumnul.

Să urăsc tivul rochiei fluturând, pe care l-am văzut când aveam plânsul în gât, în cerul gurii.

Să urăsc. Să te urăsc. Și să urăsc oglinda care nu se curăță deloc!

Dar care se crapă. Tocmai s-a crăpat sub apăsarea mea.
Și m-am tăiat în palmă. Și mă ustură, mă ustură tot corpul și mi s-au secat plămânii de aer.

Închid ochii strâns și mă înec fără să-mi acopăr gura. Mă înec și nu mai pot vorbi o clipă. Mă înec și nu mai pot să fluier o săptămână. Mă înec și nu mai pot să respir o viață.
În ceața pe care ai lăsat-o să-mi otrăvești corpul, într-un fum pe care l-ai lăsat să-mi obosești mintea.

Deschid ochii și nu mai am nicio oglindă pe genunchi.

Am un întreg zid de nori gri în fața ochilor..

Dar aud parcă o voce care curge, mierea scursă din lingură și mă ridic vrăjit. Mă îndrept reînviat parcă de batjocura nemiloasă a unui tunet.

Și simt cum îți strângi fermă mâna pe antebrațul meu, cum mă tragi mai aproape de pieptul voluptos, de figura ta risipită în orice parte aș privi. Mă afund prostit în nori grei, nori sadici, care râd încă de judecata mea slabă, de dorul pe care l-au stârnit.

Săruturi schimbate înșelător cu picături grotești, amare, de ploaie, m-a mințit furtuna însăși că într-un pâlc de nori negri am să pot să te găsesc.

Într-o oglindă murdară.

Într-un pământ de flori.

Mă scufund într-un zid de nori și ei îmi iau simțirile cu totul.