Doamna minciunilor - Vol 3 Saga "Belgravian Hearts"

Crăciunul

Mâine e Ajunul, și eu n-am făcut altceva în afară de a dormi și a vărsa toată săptămâna.

Încep să cred că Mae are dreptate.

Sunt însărcinată.

Însărcinată.

Gândul își face loc prin mintea mea obosită, în timp ce împachetez în hârtie roșie cadoul pentru Alison.

Port copilul lui Ralph Coulby.

Un sentiment intens de tristețe amestecată cu bucurie îmi strânge stomacul, încălzindu-mă de o emoție ciudată.

Vreau să am copilul lui Ralph.

Chiar dacă o să-l cresc greu, și chiar dacă el nu va afla niciodată...

Poate o să fie o fetiță.

Sau poate un băiat drăguț și deștept, cu ochi albaștri ca ai tatălui său, și cu onduleuri castanii.

Ochii îmi ard de lacrimi din nou.

Știu că e greșit să mă agăț de asta. Ralph nici măcar nu va ști vreodată că a făcut un copil cu cineva, dar mă agăț cu disperare de faptul că pot avea o parte din el, pentru totdeauna. Pot să am ceva de la Ralph, ceva permanent, care nu-mi poate fi luat.

Leg cu grijă panglica într-o fundă, după care dosesc pachețelul în dosul stivei cu lemne și mă ridic, privind pendula ruginită din perete.

Trebuie să merg după Alison, așa cum am promis, și să vorbesc cu rusoaica aceea la care lucrează.

Deschid șifonierul cu o strângere de inimă, întinzând mâna spre rochia verde cu mâneci bufante.

Mirosul de plante mă izbește ca un pumn în stomac, și mă așez rapid pe pat, cu picioarele tremurând.

Aroma aceea cunoscută îmi face stomacul ghem, și durerea ascuțită din piept mi se împrăștie fierbinte în tot corpul, sfâșiindu-mă.

Ralph.

Hainele mele miros a Ralph, a săpunul lui, a parfumul lui.

Îmi duc materialul la nas, inspirând adânc, iar lacrimile îmi picură pe mătasea verde, făcând pete mici.

De ce nu pot să-l uit?

Dumnezeule, de ce nu pot să-l uit???

Am încercat atât de mult să nu mă gândesc la nimic din ce s-a întâmplat la Academie, și totuși gândurile mele se întorc obsesiv acolo, zi după zi.

Las rochia deoparte, încercând să număr în gând de câteva ori, ca să-mi reglez respirația inegală, și să-mi usuc  ochii.

Trebuie să merg după Ali, nu am timp să jelesc chiar în momentul ăsta, dar mirosul familiar m-a luat pe nepregătite, făcând mici fărâme toată rezistența mea.

Nu îndrăznesc să deschid șifonierul din nou, ca să iau altă haină. Am bănuiala îngrozitoare că toate miros la fel, și nu pot să fac asta.

Nu, o să-mi iau una dintre rochiile mele vechi, chiar dacă n-o să fac o impresie prea bună acelei rusoaice.

Mă îmbrac rapid, după care îmi strâng părul în coc și îmi îndes pălăria din fetru moale pe cap, luând din fugă paltonul din cuier.

Se pare că momentul meu de disperare mă face să întârzii, și asta nu dă niciodată rezultate pozitive.

Ies în aerul rece, sperând că vântul tăios de decembrie o să-mi readucă la normal fața umflată de plâns.

****