Doamna minciunilor - Vol 3 Saga "Belgravian Hearts"

Greșeala

- Vrei să te ajut să urci?

- Sunt bine, Doamne mare! Nu am murit încă, Alison!

- Dar încă șchiopătezi.

- Și ce, asta înseamnă că am un handicap? mă răstesc iritată, împingând scaunul sub masă cu violență.

Raph mă urmărește leneș cu zâmbetul lui ademenitor care mă scoate din minți.

- Cineva e foarte prost dispus astăzi, observă cu umor, făcându-i cu ochiul lui Ali.

Sora mea clatină din cap dramatic.

- Îmi tot spun că e de la sarcină, dar cred că pur și simplu a devenit o persoană urâcioasă.

- Sunt încă aici! mârâi la ei, gata să arunc ceașca cu ceai în capul cuiva.

- Du-te și întinde-te, Amanda, intervine Ralph drăgăstos. Monstrulețul din tine are nevoie de o pauză. O să-ți fac masaj mai târziu, dacă vrei.

- Nu mă lua pe mine de sus, Raphael Coulby!

- Iertare, doamnă!

Buna lui dispoziție mă calcă pe nervi atât tare încât o iau apăsat pe scări, bocănind în fiecare treaptă și sperând că voi reuși cumva să sparg marmura scumpă cu tocul pantofilor.

Simt nevoia să mă răzbun pe cineva și nu știu pe cine.

Săptămâna asta de stat la pat și primit masaje a pus capac la tot haosul hormonal din corpul meu.

Am început să-l visez iar pe Ralph, în niște ipostaze foarte fierbinți, și asta mă scoate din sărite la culme. Nu știu dacă e de la sarcină sau de la masaje, sau de la faptul că se fâțâie ca un măgar toată ziua, îmbrăcat și pieptănat de parcă ar fi mire.

Într-una din zilele astea am să-i spun foarte limpede ce cred eu despre aerele lui de Adonis.

Consider că e o lipsă ordinară de caracter să umbli prin casă gătit ca un prinț, sub ochii unei femei însărcinate care își leagă un moț neglijent în cap și poartă rochii lăbărțate. O lipsă totală de bun simț, cum spun! Ce, ar muri dacă și-ar lua niște haine de casă, mai lălâi, și nu ar aranja atâta buclele alea castanii?

Și oricum, ar fi trebuit să se întoarcă deja la Academie, dar și-a luat liber toată luna, chipurile ca să se asigure că mi se vindecă șoldul. Nemernicul!

Îmi scot halatul și încălțările, cățărându- mă obosită în pat. Nu e decât ora cinci și simt că mi se lipesc ochii de somn, în ciuda soarelui puternic de afară. Nu înțeleg de ce mi-e somn tot timpul, pentru că oricum nu fac niciun fel de efort. Uneori simt că mi-ar plăcea să hibernez câteva luni, și să mă trezesc numai când trebuie să nasc.

- Adu-mi un ceai sus, îi cer lui Brett, sunând clopoțelul. Și un croissant, da. Mulțumesc!

Nici măcar nu vreau să trec în fața oglinzii și să constat cât am pus de când sunt aici. Ralph parcă aduce intenționat toate delicatese din lume sub ochii mei, iar eu nu mă pot abține deloc. O să arăt ca o minge până la finalul sarcinii, asta-i clar.

- Ați cerut un ceai și croissant, doamnă? aud vocea galantă a dumnealui, câteva minute mai târziu.

- I-am cerut lui Brett, accentuez morocănoasă.

- Mă gândeam să ți le aduc eu, din moment ce tocmai urcam.

- De când ești atât de drăguț cu servitorii?

El rânjește, lăsând tava pe noptieră.

- Dintotdeauna am fost, numai că n-am vrut să o arăt.