Doamna minciunilor - Vol 3 Saga "Belgravian Hearts"

Adonis

Mă numesc Amanda Laurentis, fiică de burghezi, regiunea Vallion. Am fost instruită acasă, cu profesor particular de franceză, iar doica mea era nemțoaică. V-am trimis deja referințele lui lady Maelle Brighton, la care am lucrat ca guvernantă doi ani de zile.

Îmi repet cuvintele în minte, din nou și din nou, în timp ce neliniștea îmi tot lărgește golul din stomac.

Pe fereastra trăsurii se zăresc deja turnurile construcției impunătoare, care a fost pe vremuri castel.

Sunt în drum spre Academia Regală, de la poalele munților Alpi, și realizez abia acum ce joc riscant am început când i-am trimis decanului scrisoarea aceea.

Orice ar fi, nu mai pot să dau înapoi... îi datorez lui Mae o avere, și trebuie să-mi fac tot ce-mi stă în putință ca să nu sfârșesc la Lune, pe jumătate goală, oferindu-mi corpul unor orășeni slinoși.

Amanda Laurentis, îmi repet din nou. Nu Amanda Payne, ci Laurentis. Mi s-a părut că e un nume oarecum impozant... dintr-un roman vechi, cred. Ce mai contează? Important e să fiu foarte convingătoare și să nu dau de bănuit.

Haide, Amy, poți să minți excelent, mă încurajez singură. O mint pe sora mea de ani de zile că suntem bine- și nu suntem- ce mare lucru să mint un bătrân șoarece de bibliotecă?

Oare am greșit data? mă întreb îngrijorată, coborând din trăsură în curtea imensă și goală.

Nu se vede țipenie de om, și sunt sigură că Academia e închisă.

Ei, uite că nu e!

Împing ușa grea de la intrare, holbându-mă ca o toantă la pereții înalți, plini de picturi superbe și cărți de piele, la scările în spirală care par să urce foarte, foarte sus...

Mi se taie respirația de încântare.

Doamne, în ce basm am nimerit?

Am citit despre Academie că a fost cândva un castel de vară, dar... arhitectura gotică, ferestrele lungi și înguste, cu vitralii colorate, tavanul cu bolte rotunde, rândurile imense de cărți de pe pereți... toate astea sunt ireale!

Ca să nu mai vorbesc de statuia din colț!

E poate singurul element modern din începerea asta mare și elegantă: un Adonis modern, întors în profil, cu barbia sprijinită în palmă și cu o carte deschisă în mână. Splendid! Te uiți la el, și efectiv pare viu! E costruit impecabil, înalt, bine proporționat, cu un cap frumos, cu nas drept, frunte înaltă... și niște ochi albaștri, atât de hip...

Statuia se mișcă.

Îmi scapă un țipăt, odată cu geanta grea care mi se prăbușește pe podea. Adonis se mișcă! Adonis se mișcă, Dumnezeule!!

- Domnișoara Laurentis?

Mă uit șocată, la bărbatul care închide cartea zâmbind fermecător, în timp ce-și trece mâna prin părul castaniu, puțin dezordonat. Nu se poate să fie real. Nu se poate!

- Domnișoara Laurentis? întreabă din nou, cu o încruntare ușoară.

- Eu, ăă... nu. Adică da! Da, Amanda Laurentis, da.

Sunt conștientă că mă bâlbâi și că m-am înroșit până la rădăcina părului, și că arăt ca o școlăriță extaziată, iar asta mă enervează.

Problema e că totul părea atât de pustiu, și nu mă așteptam să dau peste Adonis în drumul meu spre cabinetul decanului...

Trezește-te, Amanda! Trezește-te!