malignant | seria Madness (part. II)

Capitolul douăzeci și doi

Am băgat dispozitivul în buzunarul pantalonilor, apoi m-am rezemat de chiuvetă cu ambele mâini, privindu-mi reflexia. Am oftat tare, crezând că îmi pierdusem complet mințile.

Unde s-a dus inteligența și gândirea mea logică? Nu am avut niciodată prea multă, dar uneori luam decizii corecte. Mi-am pierdut complet capul. Am oftat, îndreptându-mă. Aveam un plan care nouăzeci și nouă la sută era sortit eșecului, dar era singurul. Am ieșit încet din baie, unde am stat oricum de prea mult timp. Am pornit înspre sala de mese, inspirând și expirând o serie de respirații, punându-mi o expresie dureroasă pe față.

Am intrat în încăpere. Mama a continuat să își soarbă vinul și să vorbească cu domnul Hayes, în timp ce fiul său smulgea cu furculița un pui deja răcit. El nu a vrut să fie acolo la fel de mult ca mine. Dacă nu mai mult.

- Mamă. am început eu cu o voce tremurată

Holland s-a întors către mine, privindu-mă cu un zâmbet blând care m-a făcut să vreau să fug pe alt continent în acel moment.

- Mă simt foarte rău. Cred că trebuie să mă întind. am mințit

Am sperat că nu va detecta frauda. Mereu m-am priceput să mă prefac bolnavă și m-a luat de la școală de multe ori.

- Ce s-a întâmplat? întrebă ea îngrijorată

- De dimineață mă simt astfel. Probabil este gripă. Trebuie să mă întind și să dorm. am continuat. Nici o problemă, sper? l-am întrebat pe domnul Hayes

- Desigur că nu. a fluturat mâna. Poate ai nevoie de un doctor? Știu pe cineva.

- Nu. am răspuns imediat, clătinând din cap. O să iau niște analgezice și o să dorm.

Mama a tresărit ostentativ, privindu-mă în ochi. Era supărată că îi stric planurile și, în loc să stau la masă, să desfăț oaspeții, am vrut să mă întorc în camera mea. Cu toate acestea, după o privire rapidă la fața mea, m-a crezut. Privirea ei severă s-a înmuiat și a fost înlocuită de căldură. Știam că tocmai am convins-o.

- Bine, du-te. murmură ea. Îți dau niște medicamente? Sau poate ai nevoie de ceva? ea a întrebat

Remușcarea a devenit mai puternică în mine, dar nu am lăsat-o la vedere.

- Nu, mulțumesc. Mă duc la culcare. Câteva ore de odihnă îmi vor face bine. m-am întors către bărbatul mai în vârstă. La revedere, domnule Hayes. A fost frumos să vă cunosc. Și tu, Theo. m-am bâlbâit, iar băiatul s-a înroșit și mai mult decât am crezut că este posibil

Am ieșit din sufragerie cu picioarele moi, și inima bătând cu putere. O mințisem pe Holland în mod convingător și mă simțeam al naibii de rău din cauza asta, dar m-am forțat să nu mă gândesc la asta. Am urcat încet scările, iar cand am ieșit din vedere, am alergat înspre camera mea. Am trântit ușa în urma mea și am expirat tare, fără să cred ce făceam.

Am rulat două pături și câteva perne într-un sul care trebuia să arate ca un corp și am acoperit-o cu o plapumă. Părea destul de realist, ceea ce m-a încântat. Mi-am pus pantofii negri și am stins lumina. M-am dus la fereastră, am deschis-o și m-am urcat pe pervaz. În venele mele, adrenalina pură curgea în timp ce am ieșit încet afară și apoi am pornit în jos pe jgheab. M-am implorat în mintea mea ca nici unul dintre cei pe care îi lăsasem la masă să nu iasă brusc afară.

Două minute mai târziu am sărit pe gazon. Mi-am strâns mâinile, fără să cred că am reușit. Odată afară, m-am mai liniștit. Nevrând să risc să fiu prinsă, am străbătut proprietatea noastră pe pasarela de pietriș pentru a ajunge cât mai departe posibil. Am ieșit în sfârșit în stradă. M-am simțit ca un prizonier în fugă, ceea ce poate să fi fost adevărat. M-am uitat înapoi de câteva ori și apoi am mers repede înspre centru. Am oftat, întrebându-mă dacă făceam ceea ce trebuie. De mică mi s-a spus să stau departe de nenorociți, oricât de frumoși ar fi.