malignant | seria Madness (part. II)

Capitolul optsprezece

Nu am cunoscut niciodată sentimentul care a însoțit căderea existențială a omului, pentru că, înspre surprinderea unora, nu aveam voie să experimentez o asemenea cădere. Am fost aproape de multe ori. Tocmai când credeam că am ajuns la fund, dintr-o dată ceva mă împinge în sus, trăgându-mă din rahatul ăsta.

Tema a apărut de multe ori pe paginile romanelor marilor scriitori și dramaturgi. Oamenii au putut-o vedea în filme sau în teatru.

Autorilor le plăcea să folosească această procedură. Să prezinte căderea omului ca fiind cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla. Dar, deși nu am experimentat-o ​​niciodată, am bănuit că procesul căderii a fost mai rău decât căderea în sine. Știind că sfârșitul se apropie. O neputință care a smuls umanitatea din suflet și a împins biata victimă în pragul nebuniei. A lovi fundul a fost o iertare. Căderea a fost ușoară. Căderea constantă în neant este de o mie de ori mai dureroasă.

Mi-am închis pleoapele dureroase. Timp de câteva ore am plâns aproape non-stop, ceea ce mi-a afectat foarte mult starea de bine și aspectul. Da, am plâns ca o fetiță. Da, a fost jalnic. Da, chiar nu mi-a păsat și am urlat și mai tare. Am plâns pentru că m-a durut.

Acele remușcări m-au rănit. Știind că un băiat va face ceva extraordinar pentru mine după ce a trăit în trecut. Nu am putut să înțeleg. Cum poți să fii la fel de lipsit de inimă ca fata aceea și să tratezi o altă ființă umană astfel? Nici măcar nu mai era vorba despre cine era Ward, deși am presupus că Ward ar fi putut fi diferit de cel pe care l-am cunoscut. Aș putea spune multe despre el, dar era o ființă vie și simțea. Nu puteam înțelege cum te-ai putea aștepta ca cineva pe care se presupune că l-ai iubit să își riște viața. După mult timp, am ajuns la concluzia că Stefania nu îl iubea. Nu putea să îl iubească, pentru că altfel nu ar fi făcut-o niciodată. Și nu mi-a păsat că nu știu nimic despre ea sau despre relația lor.

M-am gândit mult la asta. Prea mult. M-am întrebat cum era înainte de a o întâlni. Poate avea mai multă umanitate în el? Sau a fost la fel? Am fost curioasă. Poate dacă l-aș fi întâlnit atunci, totul ar fi fost diferit. Poate chiar l-aș considera o persoană cool și drăguță? Sau l-aș urî și mai mult?

Am chicotit ușor mintal. De câte ori l-am batjocorit pentru că este un idiot fără inimă, care nu putea exprima simpatie? De fapt, îl acuzam fără să știu nimic despre el. Nu m-am așteptat niciodată ca trecutul lui să fie atât de trist. I-am tot amintit asta, că este rău, iar acel fiu de cățea Brooke a ales ca adversar pe bărbatul care îi luase fericirea. Nu știam dacă să râd sau să plâng și mai mult.

Am oftat încet, închizând ochii. Mi-am frecat fața obosită cu mâinile reci. Am oftat, uitându-mă încă o dată la locuința din fața mea. Nu am îndrăznit să îl sun pe Ward. Cu o zi înainte, când am aflat de toată această situație, am fost prea șocată să explic. M-am dus acasă și mi-am petrecut noaptea țipând în pernă și spunându-mi că este vina mea. Sau poate nu a fost și am fost inutil de dramatică. Nu a schimbat faptul că mă simțeam vinovată. Am încercat să o înfrunt în mine, explicându-i subconștientului că este necesar. Că trebuie să încep să mă uit doar la mine. Dar din anumite motive nu am putut.

M-am uitat în oglinda laterală a Mercedesului și am expirat tare. Nu mă simțeam bine și era limpede. Nu aveam puterea să fac nimic cu mine. Ochii mei umflați și injectați de sânge nu se vedeau prea mult... ei bine, nu se vedeau deloc. La fel și toată fața mea palidă și părul într-un coc dezordonat. Arătam precum un zombi viu. Buzele mele erau crăpate din cauza ronțăirii constante. Nu aveam starea necesară să mă îmbrac decent, așa că mi-am pus doar un trening gri.

Am dat în cele din urmă din cap, știind că nu era un moment mai bun să vină. Adunându-mi tot curajul, am coborât din mașină. Strada și trotuarele goale erau iluminate doar de stâlpii de iluminat din apropiere, care aruncau străluciri galbene pe asfaltul negru.