Don't Blame Me

Capitolul doi

"Forgive me, for all the things I did, but mostly for the ones that I did not."

- The Secret History

Eram de obicei o persoană matinală. Cu toate că am fost la petrecere până târziu, am ajuns acasă în jurul orei două, la ora șapte dimineața am fost în picioare și pregătită pentru jogging. Aveam nevoie de formă fizică. Așa că nu încetez din a mă antrena și trebuie să aflu dacă există o sală de sport în apropiere. Nu pot pierde timpul și nici starea fizică. Nu îmi permit să mă opresc din a face sport, din două motive. Unul este pentru că condiția fizică este vitală pentru un dealer -deși în filme nu este neapărat necesar-, și al doilea este pentru că nu îmi doream să mă întorc la... acele kilograme de înainte.

Darcy nu s-a întors la cămin aseară, după întâmplarea cu Damon. Părerea mea sinceră? I-am dat dreptate lui Darcy. Tipul e nebun. Adică nu oricine are curajul de a izbi o masă de metal în capul cuiva în văzul tuturor, fără teama de a ajunge în închisoare. De îndată ce s-a întâmplat asta, băiatul pur și simplu s-a ridicat de pe scaun și a sprintat înspre pădure, dispărând în întuneric. Darcy a fost luată de Damien și au plecat de la petrecere de atunci.

Oamenii din jurul meu au șușotit în timp ce alții apelau la serviciile de urgență pentru a salva băiatul. Fiindcă s-a ales cu un cap spart și mult, foarte mult sânge în jurul lui.
Spuneau despre Damon că nu este în toate mințile, alții chiar râdeau și spuneau că blondul și-o merită, alții au plecat acasă fiind speriați că vor da nas în nas cu Damon Northwest.

Oricum, i-am promis lui Damien că astăzi vom servi micul dejun împreună. Și poate că voi afla mai multe lucruri despre incidentul dubios de seara trecută.

Alergam actual în pădure, pe o potecă deja bătătorită și imploram mental toți zeii să nu mă lase să mă rătăcesc. Din fericire, nu era nici o cotitură, doar o singură potecă. Și astfel că în treizeci de minute am ajuns în locul pe care l-am recunoscut imediat doar dintr-o descriere. Casa familiei Northwest, construită pe o stâncă înaltă, sub care se revarsă o cascadă. Însă Darcy a uitat să exagereze. Căci cascada era cu adevărat mare și uimitoare. Dar nu am stat să admir priveliștea. Cu toate că eu eram la baza râului unde se revărsa cascada, am făcut instant cale întoarsă.

După ce m-am asigurat că sunt destul de departe de casa familiei fondatoare, m-am oprit din alergat și mi-am tras suflarea. Am verificat ceasul performant de pe mâna mea. Alergasem deja de patruzeci de minute fără încetare. Mă simțeam înțepenită, așa că eram în procesul de a-mi menține încălzirea prin mici exerciții când telefonul meu numărul doi a sunat. Am adâncit mâna după el în buzunarul atașat de bluza mea subțire de pe antebraț și am scos rabla antică cu butoane. Era un telefon nedetectabil și nelocalizabil pe hartă. A fost dăruit de David mie în urmă cu doi ani, iar de atunci acesta a rămas calea noastră de comunicare. Cu toate că părea atât de vechi, mobilul reușea să ne ofere ceea ce ne doream. Rămânea ascuns de rețelele mobile și de tehnologia poliției. Nu funcționează cu un număr de telefon, ci mai mult prin semnal. Nu am înțeles multe lucruri. Căci era mult prea complicat pentru mine, și am fost mulțumită de faptul că funcționează.

Am răspuns în timp ce m-am așezat pe un bolovan imens și mi-am aprins o țigară.

— Prințeso. Te-ai instalat în academie? întreabă David râzând și îi văd în fața ochilor chipul lui rotund decorat cu veșnicii ochelari de soare întunecați și părul mereu aranjat

— Hai să trecem peste formalități. Am dat lovitura aici. Și am planul perfect.

— Seniorita. Poate că ești angajata mea fidelă, dar ești ca și fiica mea. Și îmi pasă de tine. Pentru început, vreau să îmi spui ce ai făcut până acum.