Don't Blame Me

Capitolul douăzeci și opt

"Icarus wanted to fly, he knew the consequences. He wanted to touch the sun, he wanted to feel the warmth, a bright and heartbreaking end, of such a dull life. So he fell, with the burning wings, though he laughed the way down as his dull life came to end with brightness and warmth."

- Black Tales

Încă de la paisprezece ani când bunicul Ray începuse să mă introducă cu pași micuți în lumea drogurilor și David mă luase în vizor, nu am fost văzută decât un simplu dealer, însă sub un aspect atât de inocent încât nimeni nu ar bănui că fac ceea ce fac de fapt. De atunci, bunicul și David au avut grijă ca eu să fiu protejată și să îmi îndeplinesc sarcinile. Când bunicul a plecat, David și-a ținut cuvântul fără a face pași înapoi. Mi-a purtat de grijă. La naiba, mi-a oferit un Lamborghini nou nouț drept cadou.

Însă astăzi eram nevoită să îi fac o favoare. Și deși eram terifiată de ceea ce ar urma și s-ar putea întâmpla, am fost de acord. Pentru prima dată, David mă rugase să elimin un obstacol care îi tot punea bețe în roate și reprezenta un pericol pentru pilonii afacerii sale. Și pentru că acel obstacol uman se afla tocmai în Greensboro, eram mai mult decât potrivită pentru această slujbă. Oricum, nu îl puteam refuza pe David. Nu se cuvenea după câte făcuse el pentru mine. Pentru că mi-a oferit un job și nu și-a pierdut speranța pentru mine nici măcar atunci când nu reușeam să îi vând marfa sau eram într-o stare emoțională slabă, ca de exemplu, în ultima vreme.

Așa că, astăzi trebuia să fac rău cuiva. Nu trebuia ucis, însă această variantă nu putea fi pe deplin exclusă din context. Nesupunerea era pedepsită cu moartea în lumea dealerilor.

Persoana pe care trebuia să o anihilez se numea Alberto Rodriguez. Era un adult în vârstă de treizeci și patru de ani, cu origini dominicane, care se află pe urmele lui David de ani buni. Dar dintr-un motiv sau altul, nu a decis să acționeze decât acum. David în final se hotărâse să trimită un colet pe cale navală, pentru ca dealerii lui să își reia afacerea. Trimiterea coletelor era un proces complicat, care implica prezența și încrederea în a zeci de oameni. Mai întâi, marfa pleca din depozitele lui David din Toronto sub formă de butoaie, pline cu pești înghețați. Nu era o cale foarte sigură, dar cel puțin mirosul peștelui îl ameliora pe cel al drogurilor, pentru animalele dresate ale poliției. Apoi butoaiele erau urcate pe o navă și David avea oameni aliați inclusiv în echipa vamală a graniței acvatice, care reușeau să permită navelor să treacă cu brio de toate controalele necesare.

Odată ajunse la țărm, butoaiele plecau prin intermediul firmelor de transport în toate zonele în care David și-a pus amprenta. Și erau numeroase. De obicei, erau trei șoferi care își divizau drumurile și făceau cale lungă, trecând prin fiecare oraș și plasând coletele. Firma de transport fantomă, cu bazele în Canada, bineînțeles că era inexistent, dar pe foi era demonstrat cu exactitate existența și funcționarea ei.

Care a fost rolul lui Alberto în tot acest proces în timpul ultimei livrări? Nenorocitul atacase unul dintre șoferi. L-a ucis cu intenție, furând peste douăzeci de kilograme de tot soiul de droguri. Bărbatul ucis se numea Christopher și era un bărbat cu cazier, însă avea o familie de întreținut și îi era loial lui David. A murit încercând să protejeze marfa, încasând un glonț direct în cap pentru asta.

Astfel că era responsabilitatea mea de a-l anihila pe Alberto.

De aceea, acum mă aflam în Greensboro pe urmele lui. Alberto va fi în oraș numai pentru câteva zile, deci trebuia să acționez și David făcuse tot planul în locul meu. Trebuia să îl farmec cu talentele mele femeiești, ca apoi să îi tăbăcesc fundul și să îl sperii.