Don't Blame Me

Capitolul patruzeci și șapte

"Very early in mylife it was too late." 

- Marguerite Duras, The Lover

- Nu, nu poți pleca. Ești singura persoană pe care o mai am aici. Trebuie să rămâi. O vom rezolva cumva.

Faptul că am ajuns să mă milogesc cu umilință de Nolan pentru a rămâne în Statele Unite mă făcea să mă simt precum cea mai penibilă ființă. Cu toate că a stagnat și nu a vândut de aproape o lună, ferindu-se de ochii poliției. Iar David nu era mult prea încântat de lipsa lui de tact.

Dar nu voiam să plece. Nu voiam și nu știam de ce.

- Este târziu, Vic. Treaba mea aici s-a încheiat. În plus, acum vinzi tu. Rămâne teritoriul tău. Trebuie să plec până când părinții lui Ian nu duc dosarul în proces și judecată.

Telefonul meu începuse să sune pentru a mia oară pe ziua de astăzi și simțeam că îmi ies din minți. L-am scos, dar nu pentru a răspunde. Știam mult prea bine cine este apelantul meu. Damon mă suna într-una încă de acum două seri. Astfel că l-am închis, aruncându-l mai apoi pe fundul poșetei mele. Nu aveam starea necesară pentru el chiar acum. În plus, trebuia să fie ocupat cu bagajele pentru Bahamas. Iar Darcy, era mult prea ocupată să o țină pe Maddy departe de Damon, astfel că ne vedeam foarte rar.

Dar ne vom întâlni astăzi, la antrenamentul pentru handbal. O să mă pună la curent cu situația lor, deși nu ar trebui să mă intereseze.

- Nu o să se ajungă acolo. Am un plan.

- Nu! Nici vorbă. Ai uitat ce s-a întâmplat ultima dată când l-ai confruntat? Cântărește cincizeci de kilograme cu hainele ude, dar este mai diabolic decât satana însuși.

- De data aceasta va funcționa. Știu cu cine am de-a face acum. Ai încredere în mine.

- Nu. Nu te pot lăsa să faci asta. Sau cel puțin, nu de una singură.

- Sigur. Poți să mă însoțești. Dacă asta te-ar face fericit.

Am realizat că am făcut o greșeală închizând telefonul. Oftând, l-am căutat în poșetă în vreme ce m-am trântit pe canapeaua din apartamentul clasic al lui Nolan. L-am deschis și înainte să apelez contactul care mă interesa cu adevărat, niște mesaje trimise de Damon au reapărut în bara mea de notificări.

Damon: Ești un copil încăpățânat.

Damon: Sper că toată fuga și tăcerea ta au un motiv bine întemeiat.

Damon: Mă scoți din minți.

Damon: Nici nu ai idee ce scenarii negre îmi trec prin cap în legătură cu pedeapsa ta.

Damon: Nu îți face griji. O să ne întâlnim curând.

Ochii mei s-au lărgit. Nenorocitul mă amenința sau am vedenii? Dumnezeule. O să îl ucid cu mâna mea dacă va încerca să îmi facă ceva. Tinde să uite că nu are atâta putere asupra mea precum avea în trecut.

Am scuturat capul și am intrat în agenda contactelor, oftând. L-am apelat pe Nathaniel.

După câteva bipuri, a răspuns.

— Hei, Vic, nu este un moment atât de...

Și-a întrerupt șirul la mijlocul propoziției și telefonul i-a fost smuls din mână, apoi am auzit câteva voci înfundate pe fundal. Dar într-un final, se făcuse liniște.

— Serios, Sinclair? Cumva nu vezi mesajele mele dar poți vedea contactul lui Nate?

Mi-am rotit ochii peste cap când am auzit glasul lui Damon. O să mă ucidă într-o bună zi. Sau mai rău, mă vor interna într-un ospiciu cu el.