Don't Blame Me

Capitolul treizeci și șase

"he had this look in his eyes that made you wonder just how many people he has killed.
and this grin that made you realize he has probably lost count."

- Chiar dacă vei pleca de lângă mine, sunt mândră că ai decis să te întorci pentru studii! îmi șoptește bunica cu o voce tremurată

Se abținea atât de mult să nu plângă. Mă ținea la pieptul ei puternic cu mâinile ei tremurătoare și bătătorite de anii lăsați în urmă. Știa că dacă va începe să plângă în fața mea nu existau șanse să mai plec de aici. Deja trag prea mult de timp. Dar nici gândul că va începe să bocească după ce voi pleca nu mă încălzește.

Îmi era dificil să mă desprind din nou de ea și de casă. Însă nu mă simțeam bine nici măcar aici. Nu mă simt în regulă nicăieri. Simt că sunt și voi fi o străină oriunde m-aș afla. Astfel că după ce voi finaliza cu brio primul am de universitate, voi pleca în căutarea locului unde voi reuși în final să respir fără a simți această presiune din piept.

Decizia mea era definitivă. În vară, voi lua o pauză de la trafic. Până atunci voi aduna câțiva bănuți și voi pleca într-un loc însorit constant.

- Nu voi mai fi mult pe aici. Sunt bătrână, devine tot mai greu și îmi este dor de Ray. Vreau să știu că vei rămâne pe mâini bune după plecarea mea, Victoria. Și nu David deține acele mâini.

- Nu spune asta, bunico. Ceasul tău nu va suna curând.

- Trebuie să te pregătești pentru asta. Și cel mai important este să accepți, Victoria.

Mâinile ei s-au așezat pe fața mea, apoi mi-au ascuns o șuviță de păr în fața urechii. Ochii ei calzi mi-au analizat chipul în profunzime, încercând să își imprime bine în memorie amintirea mea.

Dar avea dreptate. Ziua de treisprezece aprilie a fost ultima zi în care am văzut-o pe Jessica Sinclair, însă eram pe departe de a știi asta.

I-am oferit o ultimă îmbrățișare, apoi am ieșit din casă, târâind un bagaj după mine și făcându-i cu mâna, chinuindu-mă atât de mult să păstrez un zâmbet larg pe buze.

Parcat în spatele lui Star, ședea David sprijinit de mașina lui. Cea pe care o iubeam la rândul meu. Acel Porsche Cayenne cromatic și superb. David purta ca de obicei un costum elegant, croit dintr-un material mai scump decât o proprietate cu piscină. Cruciulița de argint de la gâtul lui strălucea în razele soarelui. Părul lui cărunt era aranjat într-un mod frumos, ascunzând câțiva ani din adevărata lui vârstă.

Pe măsură de mă apropiam de el, i-am zâmbit și am lăsat bagajul pe jos, fugind în brațele sale.

- Ne despărțim din nou. îmi spuse el, ținându-și mâinile în jurul meu

- De fiecare dată devine tot mai greu.

- Pentru că de data aceasta știm ce urmează după. Sunt mândru că faci asta. Nu am avut niciodată o fiică, dar mă bucur că te am pe tine în viața mea. Fiind fată, simt o nevoie mult mai mare de a te proteja și a avea grijă de tine. Sunt mândru de tine.

- Mulțumesc.

David nu își dorește copii. Pentru că nu își dorește să îi împovăreze cu blestemul lui. Da, faptul că este prins atât de grav într-o pânză de păianjen este considerat un blestem. A văzut cu ochii lui cum Ray Sinclair și-a îndepărtat proprii fii de el pentru că nu putea renunța la afacerea cu droguri, de aceea el nu vrea să repete aceste greșeli.